Zenit şi negură în istoria muzicii creștine

Printre primii compozitori cunoscuţi se numără şi o călugăriţă germană numită Hildergard von Bingen (1098-1179). A scris multe poeme religioase şi le-a pus pe melodii simple.

Primul compozitor care a scris muzică la două voci a fost Leonin (1163-1201). Cel ce a scris la 3 şi 4 voci se numea Perotin, pe la 1200.

„Iesu, dulcis memoria”, imn latin, sec. al XII-lea (Isuse, memoria dulce). 
„Veni, veni, Emanuel”, imn latin din sec. al XII-lea, aflat în Psaltirea Canionum Catholicum, care se traduce: „Vino, vino Emanuel”. 
Imnul bine-cunoscut: „O frunte-nsângerată” („O, Sacred Head Now Wounded”, engl.) a fost scris de Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153). 
Imnul „Voi, veghetori de pe’nălţimi” a fost compus în anul 1225 (sec. al XII-lea) de Francesco d’Assisi, autor a peste 60 de imnuri.

Nu este un secret faptul că s-a descoperit paternitatea unor cântări a căror obârșie se află în primele secole ale creștinismului. Astfel, în coralul protestant întâlnim cântări precum: „Vino, Mântuitor al oamenilor” (Veni redemptor gentium) care este atribuit lui Ambrozie din Milano (sec. IV d. Hr.). Acesta devine imnul protestant ,,Vino acum, Mântuitor, al păgânilor” („Num kommt den Heiden Heiland”);
„Veni, Creator, Spiritus Santos” (Vino Creatorule, Duhule Sfânt) se transformă în cântarea germană „Kommt Gott Schőpfer, Heiliger Geist”.

O privire generală în istoria muzicii
Trecând peste muzica antichităţii asupra căreia nu voi insista, mă voi opri fugitiv la perioadele marcante ale istoriei muzicii. Astfel, vom analiza:

A. Muzica Evului Mediu (Aceasta este şi ea împărţită în trei părţi):
a. Prima etapă, Evul Mediu Timpuriu – sec.V-XI, însumează date despre începuturile artei muzicale, evoluţia ei teoretică şi practică, de la monodia simplă la încercările de polifonie rudimentară bazată pe desfăşurarea sunetelor atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Este perioada în care s-a cristalizat notaţia muzicală. Pe lângă muzica seculară, existau şi numeroase cântece religioase care nu se foloseau în biserică, ci doar acasă în particular.

b. În a doua etapă (sec. XII-XIV), dezvoltarea artei muzicale este tot mai accentuată atât în teoretizarea muzicii, cât şi în lucrările de compoziţie ale trubadurilor, truverilor şi minesangerilor (cântăreţii pentru nobilime). Perioada aceasta este marcată de apariţia polifoniei (mai multe sunete sunt cântate simultan) în muzica de cult.

Muzica seculară a împrumutat polifonia de la muzica bisericească. „Motetul”, iniţial o formă a muzicii sacre, a ajuns la sfârşitul sec. al XIII-lea să fie în mare parte o muzică seculară. Muzica sacră engleză, încă din cele mai vechi timpuri, a avut o strânsă legătură cu stilul folk.

c. A treia etapă: Renaşterea (sec. XV-XVI), este cunoscută ca fiind „Epoca de aur a polifoniei vocale”. Deşi existau şi excepţii, cea mai mare parte a muzicii era sub autoritatea Bisericii. Ascultătorul era înălţat către Dumnezeu prin mese, motete şi texte liturgice. Ritmurile erau domoale, melodiile aveau frazări echilibrate. Până şi limbajul corporal profan era acelaşi cu cel religios.

Martin Luther motivează întreaga congregație să cânte coralele protestante în limba germană (în locul celei latine), care la început erau pe o singură voce, dar apoi au primit susţinere armonică. Coralul reprezentativ este „Ein feste Burg ist unser Gott” (O cetate tare este Dumnezeul nostru). Reformatorul Jean Calvin recomandă cântul congregaţional, Psalmii lui David pe o singură voce, în limba franceză. 

B. Perioada Barocului sau Preclasicismul (1600- 1750), baroc = bizar, ciudat.
În acest timp apare ideea că muzica oferă libertate în ornamentaţie, grandoare formelor, fantezie în exprimare, îl poate mişca pe ascultător într-un mod real, fizic, părăsind tiparul Renaşterii.  Este perioada marilor genii: Bach şi Händel. Muzica acestora şi a lui Vivaldi (precum Anotimpurile) e de o expresivitate rar întâlnită.
 
C. Perioada clasicismului:
Ca perioadă de timp este situată între moartea lui J. S. Bach (1750) şi moartea lui L. V. Beethoven (1827). Muzica din acest timp poartă amprenta activităţii marilor clasici: Joseph Haydn (1732-1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756- 1791) şi Ludwig Van Beethoven (1770-1827). Ca noţiune estetică presupune o muzică ce vizează perfecţiunea prin sobrietatea, echilibrul, soliditatea şi simplitatea limbajului său. Instrumentul principal este pianul. Acum muzica nu mai este un lux, ci poate fi accesibilă pentru toată lumea, mai ales că prin intermediul tiparului ajunge în toată lumea. 

D. Perioada Romantismului (sec. XIX)
Este caracterizată de evoluţia gândirii în schimbare, ce se îndepărtează tot mai mult de principiile solide ale creştinismului „aplicând tiparele esteticii noi, care elimină atotputernicia acţiunii în favoarea ficţiunii, a fanteziei pure, ce dă frâu liber trăirilor puternice pasionale, tumultoase, a sentimentelor ce cuprind toate sferele vieţii sociale.” Este veacul îndepărtării de Dumnezeu, odată cu accentuarea gândirii umanistateiste. Apar pe scenă evoluţionismul lui Charles Darwin, filosofi şi oameni de ştiinţă materialişti. 

Muzica, în majoritate fără versuri, este impregnată de noile ideologii apărute, iar pe fundalul acestora se adoptă un limbaj corporal nou. În miezul ei ajunge să pătrundă din plin şi ocultul, de exemplu, în muzica lui Richard Wagner. E. Expresionismul este un curent artistic cu un puternic caracter contestatar şi nonconformist, apărut în Germania şi Austria la începutul sec. XX. Cunoaşte două principale tipuri de manifestări reprezentate prin Schonberg şi şcoala dodecafonică vieneză, respectiv Stravinschi din „perioada rusă”. Ca trăsătură generală reflectată în muzică se observă şi aplecarea spre resursele primare ale muzicilor folclorice, arhaice, exotice (exacerbare şi obstinare a ritmului, efecte de masivitate sau stridenţă în armonie şi orchestraţie), ca mijloc de realizare a expresiei de forţă elementară telurică (Stravinschi, Bartok, Prokofiev). 

F. Impresionismul şi Neoclasicismul.
Impresionismul este reprezentat mai ales de muzicianul Claude Debussy și se remarcă printr-o considerabilă îmbogăţire a limbajului armonic, prin utilizarea modurilor gregoriene şi a celor proprii muzicii Extremului Orient, fiind arta evocării, nu a descripţiei; a sugestiei, şi nu a reprezentării. Neoclasicismul are în centru tendinţa de reinstaurare şi implicit o reevaluare a compoziţiei, a unor principii şi norme estetice şi tehnice, proprii muzicii clasice, precum şi anteclasice. Noile stiluri muzicale - rădăcinile muzicii rock aparţin muzicii americane care, de asemenea, a fost influenţată de ritualurile africane, păgâne ale religiei Voodoo, manifestate prin bătăile din picioare ale sclavilor, pe elementele poliritmice. Aceştia dănţuiau în jurul tobelor tribale pentru invocarea spiritelor malefice.

Genul muzical numit ragtime, apare în anii 1920. A urmat „blues”-ul, stil american care exprima disperarea, apoi „jazz”–ul. Ca o derivaţie din „blues”, „country-western”, „gospel”, se naşte „rock”-ul cu derivatele sale. Acesta promovează într-un mod agresiv rebeliunea, imoralitatea, drogurile și, mai grav, prin ocultism –satanismul.

Rădăcinile muzicii corale Psalmodierea ebraică: Această psalmodiere era foarte aproape de ceea ce numim astăzi cvasiparlando; un cânt declamat în tempo liber cu un accentuat caracter de rubato. Așa erau intonaţi psalmii, cele mai cunoscute și frumoase texte poetice întâlnite în toate religiile monoteiste. În toată viaţa religioasă a poporului evreu până la robia babiloniană, psalmii erau recitaţi pe fondului unui acompaniament de coarde ciupite. Reproducerea psalmilor era o recitare apropriată de cânt, acompaniată de un instrument cu coarde ciupite. În închinarea vechi-testamentală existau câteva genuri de psalmodiere:

a. Cântul solistic al cantorului (cântăreţul care conducea serviciul religios);
b. Cântul solistic al cantorului cu răspunsuri ale comunităţii, executate la unison, coral;
c. Cântul în comun, coral al comunităţii.
d. Cântul sinagogal congregaţional: n-a fost o noutate pentru poporul israelit să cânte în comun.

Pentru prima oară au cântat cu toţi, din toată inima „Cântarea eliberării” (Exod 15), după ce-au ieşit din Marea Roşie. Apoi Dumnezeu le-a dat ordin atât lui Moise, cât şi lui Iosua să scrie o altă cântare, să înveţe poporul s-o cânte şi să le-o pună în gură, pentru a fi o martoră Lui împotriva lor (Dt. 31:19). Cântarea se intitulează: „Cântarea lui Moise”. După ce muzica israeliţilor a fost apanajul neamului levit care s-a dezvoltat, mai ales în timpul regelui David, multe secole mai târziu, cântarea comună revine din nou în captivitatea babiloneană, de data aceasta în sinagogile evreiești (casele de rugăciune) care apar în timpul acestei robii. Cântecele credincioşilor începuseră să ia locul corurilor specializate.

Cântările husite: o contribuţie însemnată a acestora a fost reintroducerea cântării în comun. Cântările husite sau coralul husit au definit cântecul coral de masă, executat pe un text simplu, clar și expresiv în limba naţională. Se știe că Jan Hus, rectorul Universităţii din Praga a preluat ideile reformatoare ale lui John Wycliffe (1328-1384) și le-a răspândit în Cehia. Aceasta a atras asupra sa persecuţia care a culminat cu martirajul său prin arderea pe rug, în 1415. Adepţii săi erau numiţi husiţi, iar cei mai radicali – taboriţi. În epoca războiului ţărănesc și a reformei germane (sec. XVI), cântecele husite și-au exercitat influenţa asupra formării coralului protestant al lui Luther. Husiţii au interzis cântatul liturgic în limba latină folosind texte în limba lor naţională. Au interzis instrumentele, inclusiv orga, au încurajat compunerea melodiilor pe text ceh, dar au păstrat cântările de cult cunoscute până în acea vreme.

Cântările husite corespundeau genului de imn religios. Husiții au conferit femeilor drepturi egale cu ale bărbaţilor. În celebrarea serviciilor religioase cântau cu mult entuziasm și înflăcărare, astfel încât au fost numit un popor de cântăreţi. În vremea lui Hus, cântările husite răsunau în biserici, pe străzi, în diverse ocazii festive, la înmormântări, etc. Chiar copiii erau familiarizaţi cu aceste imnuri foarte răspândite în rândurile lor. Husiţii aveau următorul motto: „Qui canit, bis orat” („Cine cântă, acela se roagă îndoit”). Însuși Hus a compus cântări precum: „Hristoase, Dumnezeule”; „Vino la noi, Hristoase al nostru!”, etc. Alte cântări renumite din creaţia husită sunt cele ale compozitorului Jan Capek: „Hai creștini drept credincioși!” (1417); „Să pornim în Numele Domnului!” (1419) și „Să cântăm, copii!”

O extensie a concepţiilor taboriţilor a fost „Comunitatea fraţilor cehi” care renunţau la proprietatea personală, își câștigau prin muncă proprie existenţa și se conduceau după cele mai înalte principii morale. Au dezvoltat genul coral de muzică și au publicat ample culegeri de cântări, una dintre cele mai cunoscute fiind „Să ne bucurăm cu toţii!” (1467). Jan Hus a fost redus la tăcere prin martiraj, însă nu și ideile sale reformatoare pentru biserica creștină. Din Uniunea Fraţilor (Unitas Fratrum) sau Fraţii Boemieni a apărut Biserica Moraviană existentă și în zilele noastre. Din rândul ei s-a afirmat Jan Amos Comenius (1592-1670), educatorul evanghelic. Mișcarea husită a fost o sursă de inspiraţie pentru Martin Luther, John Wesley și mulţi alţi bărbaţi de seamă ai creștinismului.
Extras din cartea: 
Închinarea și lauda în acord cu Sfânta Scriptură” 
(Simion Buzduga)

Comentarii

Recomand și următoarele articole:

Revolta in trup - Petru Dugulescu

CRIZA vs. SARACIE

De ce...?!?