30 septembrie 2018

În mintea unui copil cu autism

Din punct e vedere medical, autismul este o tulburare de dezvoltare considerată drept una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Autismul este tulburarea centrală din cadrul unui întreg spectru de tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de spectrul tulburărilor autismului/autiste sau de tulburări pervazive de dezvoltare.

Aceste tulburări prezintă o largă varietate de manifestări, presupuse a fi rezultatul unor disfuncționalități de dezvoltare ale sistemului nervos central sau genetice. Simptome obișnuite ale autismului includ acțiuni repetitive/monomane, contact și comunicare limitată cu alte persoane și interese foarte restrânse. Cauzele specifice sunt încă necunoscute. Răspândirea bolii este cam de 6 la 1000 de persoane, și este de trei sau patru ori mai des întâlnită la băieți decât la fete. Autismul este prezent încă de la naștere și se păstrează pe durata întregii vieți.

Un grup de studenți de la UNATC (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) au încercat să arate oamenilor ce e în mintea unui copil cu o astfel de boală prin intermediul unui film-experiment. Nu știu cât de tare s-au apropiat de "adevăr" dar videoclipul merită vizionat.

Oare câți dintre noi nu suntem la fel, din punct de vedere spiritual? Auzim toate predicile, citim atât de multe din Biblie, vedem cum Dumnezeu ne binecuvîntează zi de zi, dar totuși nu auzim Vocea lui Dumnezeu care ne întreabă: "Ce faci cu viața ta, când ești în Biserică, dar gândul îți e departe; Ce faci cu pocăința ta, când, de lângă tine pleacă oamenii în venicie fără să le fi spus nici măcar odată despre Mine...?"

27 septembrie 2018

Leonard Ravenhill - Un om al rugaciunii

(18 iunie I907 - 27 noiembrie 1994)
S-a născut în anul 1907 în Leeds, Yorkshire, Anglia şi a urmat Cliff College din Anglia. A învăţat sub îndrumarea lui Samuel Chadwick. A fost student al Istoriei Bisericii şi expert în domeniul TREZIRII.

În 1939 s-a căsătorit cu o asistentă irlandeză, pe nume Martha. Împreună au avut trei băieţi: Paul, David si Phillip; Paul şi David sunt lucrători pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, iar Phillip Leonard Ravenhill (1945-1997) a fost un bun cercetator în Smithsonian Institute din Washington, D.C.

În 1950, Leonard şi familia sa s-au mutat din Marea Britanie în Statele Unite ale Americii. Apoi, în 1980, Leonard s-a mutat din nou într-o casă langa Lindale, Texas, foarte aproape de Last Days Ministries (LDM) Ranch unde Leonard a predat în mod regulat.

Printre cei cărora Ravenhill le-a fost mentor, se numără: Ravi Zacharias, Tommy Tenney, Steve Hill, Charles Stanley, Bill Gothard si David Wilkerson.

Referitor la discrepanţele dintre Biserica Nou Testamentală şi viaţa bisericii din timpul său (iar în zilele noastre, aceasta s-a agravat mult mai mult), Ravenhill a accentuat şi a strigat principiile trezirii spirituale biblice, fără nici un compromis, în toate învăţăturile şi cărţile sale. Mesajul său este unul fără compromis, lipsit de frică şi radical. Pentru acei care l-au cunoscut personal a fost o persoană cu adevărat atrăgatoare.

A plecat la Domnul în Noiembrie 1994.

A.W. Tozer: „ Faţă de asemenea oameni, Biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant este că rareori încearca să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o. Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea Bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barba pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să-i facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire. Un om ca el nu este un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie, care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant, care se îndoapă la masă şi râd la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, este un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri aşa cum închizi robinetul la apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu doar când şi cand; pretutindeni, nu ici si colo. Iată de ce omul acesta este diferit. Faţă de Leonard Ravenhill este imposibil să fii neutru. Cei ce-l cunosc se împart în doua tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare.”

David Bercot: “ L-am întâlnit pe Leonard prima dată în 1989, când avea 82 de ani, iar sănătatea lui era foarte şubredă. La prima vedere, nu m-aş fi gândit că Dumnezeu mai poate folosi acest om cărunt şi foarte fragil. Umbla încet şi nesigur, iar uneori avea nevoie de ajutor să se ridice şi să se aşeze pe scaun. Totuşi, imediat după ce şi-a deschis gura, am realizat foarte repede, că am greşit total. La 82 de ani, Leonard încă vorbea cu foc şi convingere şi părea că ochii lui pătrundeau adânc chiar în sufletul meu. În ultimii ani ai vieţii sale, Leonard modera o întâlnire de rugăciune, o dată pe săptămână (mai târziu, o dată pe lună), la care participau în special pastori şi evanghelişti. Unii din aceşti oameni călătoreau chiar şi patru ore pentru a participa la aceste întâlniri de rugăciune. Am participat la aceste întâlniri din 1989 până s-au terminat în vara anului 1994, câteva luni înainte de moartea lui Leonard. De-a lungul anilor în care am participat la aceste întâlniri, nu am plecat niciodată fără să fiu adanc provocat de ceea ce spunea Leonard. Unul din darurile lui era abilitatea de a crea în mod spontan maxime spirituale pătrunzătoare pe masură ce vorbea. Acestea erau scurte, observaţii memorabile despre Dumnezeu, biserică şi lume. Întotdeauna îmi luam un carneţel cu mine la aceste întâlniri pentru a nota aceste observaţii. Iată câteva din acele observaţii pătrunzătoare, din acele întâlniri:

• “Un evanghelist de succes atinge sentimentele oamenilor. Un profet adevărat atinge conştiinţa oamenilor”.
• “Ultimele cuvinte ale Domnului Isus către biserică (în Apocalipsa) au fost: Pocăieşte-te!”
• “Un adevărat pastor nu doar arată calea, ci merge pe ea”.
• “Niciodată nu trebuie să faci reclamă unui foc. Toţi vin alergând acolo unde este un foc. În acelaşi mod, dacă biserica ta arde, nu va trebui să anunţi aceasta. Comunitatea va fi ştiut deja”.
• “Ioan Botezătorul nu a făcut vreodată vreo minune. Totuşi, a fost mai mare decât oricare din profeţii Vechiului Testament”.
• “Mă îndoiesc că mai mult de 2% din creştinii declaraţi din Statele Unite sunt cu adevărat născuţi din nou”.
• “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. El mistuie mândria, pofta trupească, materialismul şi alte păcate”.
• ”Sunt numai două feluri de oameni: cei morţi în păcat şi cei morţi faţă de păcat”. (Referitor la întunericul care a învăluit creştinătatea)".
• “Când stai într-o cameră întunecoasă, poţi fie să blestemi întunericul, fie să aprinzi o lumânare”.
• “Copiii îţi pot spune ce zice Canalul 7, dar nu şi ce spune Matei 7”.
• “Unele femei petrec o jumătate de oră -o ora pregătindu-şi exteriorul (haine deosebite, machiaje etc.) pentru biserică. Ce s-ar întâmpla dacă am petrece toţi acelaşi timp pregătindu-ne în interiorul nostru, pentru biserică cu rugăciune şi meditaţie?"
• “Maturitatea vine din ascultare, nu neapărat odată cu vârsta”.
• “Singura dată când poţi spune cu adevărat : Cristos este tot ce am nevoie!, este doar atunci când Cristos este tot ce ai”.
• “De ce ne aşteptăm să fim trataţi în lumea asta mai bine decât a fost tratat însuşi Domnul Isus?”
• “Trebuie să facem ce putem pentru Dumnezeu, înainte ca El să ne dea puterea să facem ceea ce noi nu putem”.
• “Biblia este fie radicală, fie demodată”.
• ”Mărturiile sunt minunate. Dar, atât de adesea vieţile noastre nu se potrivesc cu mărturiile noastre”.
• “Orice metodă de evanghelizare va merge, dacă Dumnezeu este în aceasta”.
• “Dacă un creştin nu are necazuri în lume, ceva nu este în regulă”.
• “Principala mea ambiţie în viaţă a fost să fiu pe lista cea mai dorită de Diavol”.
• “Când există ceva în Biblie, iar Bisericii nu îi place, îl numesc legalism”.
• “Poţi avea toată doctrina, în mod corect, şi totuşi să nu ai prezenţa lui Dumnezeu”.
• “Mulţi pastori mă critică pentru că iau Evanghelia atât de serios. Dar oare cred ei că în ziua Judecăţii, Cristos mă va pedepsi, spunându-mi “Leonard, tu M-ai luat prea în serios?”
• “Dacă Isus ar fi predicat acelaşi mesaj pe care lucrătorii îl predică astăzi, nu ar fi fost niciodată răstignit”.
• “Există o diferenţă între a-ţi schimba opinia şi a-ţi schimba stilul de viaţă”.
• “Seminariile noastre de astăzi produc oameni morţi”.
• “Cum poţi dărâma întăriturile lui Satan dacă nici măcar nu ai puterea să stingi televizorul?”
• “Unitatea Bisericii vine din smerenia colectivă”.
• “Dacă toată Biserica ar fi înşelată, aceasta nu este o scuză pentru tine de a nu-L urma pe Cristos”.
Sursa:
ResurseCrestine

24 septembrie 2018

George Müller - Un tata pentru 2000 de orfani

27 septembrie 1805 - 10 martie 1898
George Müller a fost un tânăr german din înalta societate care l-a cunoscut pe Hristos și s-a dedicat lucrării Lui. Misiunea lui a fost să salveze orfanii de la o viață crudă. El a reușit într-adevăr - nu doar că i-a salvat, dar le-a și purtat de grijă, i-a hrănit și i-a educat. Costurile unei asemenea lucrări erau enorme. Cu toate acestea, într-un mod extraordinar, nu a fost nevoie să ceară niciodată nimănui bani, ci s-a rugat, iar Domnul a purtat de grijă. Copiilor nu le-a lipsit niciodată nici o masă, el purtând de grijă la peste 2000 de copii în timpul vieții sale.

Copiii străzii nu sunt o noutate, au existat dintotdeauna. Societatea de astăzi încearcă să îi ajute, însă în urmă cu 200 de ani, în ţări precum Anglia, erau trataţi precum paria societăţii. Orfanii erau forţaţi să trăiască din cerşit sau furt. În oraşul Bristol, George Müller avea să schimbe destinul a mii de astfel de vieţi...

George Müller a avut o tinereţe agitată. Dragostea de băutură şi femei l-a determinat să fure bani chiar şi de la familie şi prieteni apropiaţi. Însă la facultate a ajuns să-L cunoască pe Hristos și a fost mântuit. A început să studieze intens Scripturile şi să predice, visând să devină misionar. În 1829, s-a mutat din Germania în Anglia, unde l-a întâlnit pe Henry Craik, o întâlnire care avea să îi schimbe destinul. Acest pastor i-a povestit despre credinţa unui medic stomatolog care împreună cu soţia lui au vândut posesiunile şi au dăruit banii săracilor. Mai mult decât atât, acest medic a renunţat la cabinetul lui profitabil de stomatologie şi a plecat ca misionar în Bagdad fără nici un ban, doar având credinţă că Dumnezeu le va purta de grijă. Müller a fost profund marcat de acest exemplu de credinţă şi s-a hotărât să trăiască o astfel de viaţă.

La scurt timp s-a căsătorit cu Mary, sora lui Henry. Împreună au hotărât să trăiască prin credinţă şi să spună despre nevoile lor doar lui Dumnezeu, un pas curajos pe care mulţi l-ar considera neînţelept. Chiar şi atunci când cineva din biserică îl intreba daca are nevoie de bani, el nu răspundea ci lăsa ca Dumnezeu să îi convingă de lucrul acesta. Dumnezeu îşi arăta credincioşia de fiecare dată. Familia Müller s-a mutat în Bristol pentru a-l ajuta pe Henry în slujire. Cei doi au înfiinţat Institutul de Studiere a Scripturii cu scopul de a distribui Scriptura, a susţine misiunea din jurul lumii, pentru organizarea de şcoli duminicale zilnice pentru copii şi adulţi şi pentru a oferi acces copiilor săraci în aceste şcoli.

În Bristol însă, o altă problemă a început să îl preocupe intens pe Müller. La uşa casei băteau adesea copiii străzii care cerşeau mâncare. Guvernul nu avea altă soluţie decât să îi trimită în azilele de săraci, locuri îngrozitoare în care copii erau forţaţi să locuiască cu bolnavi psihic şi persoane agresive. În 1834 existau doar 12 orfelinate în Anglia, toate percepeau taxe de şcolarizare şi acceptau orfani doar din familiile clasei de mijloc.

Müller nu a mai putut ignora nevoile orfanilor. El a început să se roage insistent în această direcţie, crescând în credinţa că Dumnezeu îl va ajuta. Müller a prezentat viziunea sa congregaţiei, menţionând că va deschide orfelinatul atunci când va avea cele necesare şi că se încrede în Domnul pentru a primi resursele fizice şi umane pentru ca această lucrare să pornească. După doar 1 an, Müller a deschis 3 orfelinate care găzduiau peste 90 de orfani care trebuiau îmbrăcaţi, hrăniţi şi educaţi. Toate cele necesare veneau în faţa uşii sau prin poştă, iar provizille erau în cantităţi mai mari decât necesare. Müller aducea în rugăciune nevoile, iar El le purta de grijă.

După primii doi ani, Müller avea să experimenteze 7 ani de grea încercare. De multe ori se întâmpla ca masa să fie pusă, dar fără mâncare. În ultima clipă, se auzea o bătaie la uşă şi cineva aducea de mâncare. Müller avea să împărtăşească pentru prima oară realitatea situaţiei în care se aflau cu echipa de slujire a orfelinatelor. Müller i-a rugat să identifice ce puteau vinde pentru a putea obţine banii necesari continuării lucrării. Chiar membri echipei de slujire şi-au vândut obiecte personale pentru a ajuta lucrarea. Pe parcursul vieţii sale, Müller a donat echivalentul a 700.000 de dolari, bani primiţi pentru nevoile lui personale. El nu a fost niciodată un om bogat.

După deschiderea celui de al patrulea orfelinat, spaţiul a devenit neîncăpător pentru cei 140 de copii, iar vecinii tot mai deranjaţi de gălăgie. Müller s-a rugat şi a ajuns la concluzia că sosise timpul să se mute pentru a putea lua în îngrijire mai mulţi orfani. Acesta era un pas şi mai mare în credinţă. Dar cum era Müller convins de voia lui Dumnezeu pentru paşii următori? El petrecea ore în rugăciune şi studierea Bibliei. Aceasta era prioritatea lui. Continua în acest fel zile în şir până simţea că Dumnezeu îi vorbeşte în adâncul inimii lui. Aşa a înţeles că nu trebuie să se mute în alte clădiri existente, ci să le construiască.

Această investiţie avea însă să coste foarte mult, aproape un milion de dolari în banii de astăzi. În timp de o săptămână, Müller a primit o zecime din suma totală. Müller avea acum nevoie de pământ pentru construcţie. A găsit un teren nu departe de centrul oraşului Bristol. Proprietarul pământului spera să vândă pământul cu un preţ ridicat, însă după o noapte nedormită a coborât semnificativ preţul. A fost o nouă situaţie în care Müller a văzut cum Dumnezeu le-a purtat de grijă. A refuzat să se împrumute de la bancă şi nu a început lucrările de construcţie până în clipa în care a primit întreaga sumă aferentă lucrărilor.

În aceaşi perioadă, economia ţării s-a prăbuşit. Inflaţia a crescut iar preţul produselor de bază s-a dublat. Acest context a reprezentat o nouă oportunitate pentru a arăta credincioşia Domnului. La doar 2 ani şi jumătate după prima donaţie pentru construcţie, Müller avea toate fondurile necesare şi construcţia a început. După alţi doi ani, noul orfelinat şi-a deschis porţile pentru 300 de copii. În următorii 21 de ani, peste 2000 de copii aveau să găsească adăpost, mâncare şi dragoste în orfelinatele ridicate de Müller.

Atitudinea lui Müller faţă de copii era revoluţionară pentru acea vreme. Pe lângă o educaţie religioasă bună, fiecare copil primea şi o educaţie generală de calitate, adesea mai bună decât cea din şcolile de stat. Müller a fost criticat pentru că oferea acestor copii o educaţie mai înaltă decât condiţia lor socială. Orfanii erau însă pregătiţi pentru viaţa de adult când venea momentul să plece din orfelinat şi găseau uşor slujbe bune.

Renumitul scriitor Charles Dickens a vizitat orfelinatele lui Müller pentru a se convinge de tratamentul oferit copiilor. Dickens a fost atât de impresionat încât a scris articole pentru mai multe ziare, o publicitate pe care banii nu o pot cumpăra.

După vârsta de 70 de ani, Müller început să călătorească şi să împărtăşească şi altora experienţa sa bogată cu Dumnezeu în 42 de ţări, vorbind chiar şi la Casa Albă. Chiar dacă şi-a îngropat atât fiica cât şi prima și cea de a doua soţie, a continuat să vorbească despre un Dumnezeu iubitor şi prezent până în anul 1898 când a murit.

În ziua înmormântării lui Müller, fabricile din Bristol şi-au întrerupt activitatea. Mii de oameni au venit să îi aducă un ultim omagiu celui care a fost transformat de Dumnezeu dintr-un hoţ care își înşela cei mai apropiaţi prieteni, într-un om care s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu şi a strâns echivalentul a 180 milioane dolari doar prin rugăciune şi credinţa în El. Multe alte vieţi au fost transformate datorită credinţei şi curajului lui Müller. Chiar dacă nu mai este printre noi, lucrarea iniţiată de el încă există, iar mesajul lui Müller răsună şi azi: Dumnezeu este real, un Dumnezeu în care îţi poţi pune încrederea!
Sursa:

23 septembrie 2018

Lepra exista si azi, "satul" Tichilesti - partea II

In urma cu 7 ani am publicat un articol legat de un loc unic in Romania si in toata Uniunea Europeana, un loc pe care Filip Brauner (sau Felix Brunea Fox, "asul reportajelor", cum mai era numit in perioada interbelica de catre Geo Bogza sau Tudor Arghezi), autorul volumului "5 zile printre leprosi" scris in anul 1928, l-a numit un loc frumos, plin de oameni minunati. 

Nu scriu acum alte lucruri despre acest loc, las doar un reportaj facut de cei de la emisiunea "In premiera", in care este prezentat "Satul Tichilesti" din judetul Tulcea, si ce a mai ramas din el in luna iunie 2018 si un link inspre postarea din anul 2011 (acceseaza linkul aici). Inainte de a viziona videoclipul, iti recomand sa te uiti putin peste vechiul articol, ca sa iti dai seama de schimbarile aparute in acest loc.





Johann Wilfgang von Goethe - Adevărul e adevăr, chiar dacă doare!

23 Septembrie 2018

Johann Wolfgang von Goethe - 28 august 1749 - 22 martie 1832 (wikipedia)

Adevărul e dureros și poate provoca suferința, poate provoca rușine sau te poate elibera de anumite stări și poveri pe care le porți de atâta timp.

 "Minciuna are picioare scurte" spune un proverb vechi, și de multe ori chiar facem promisiuni că nu ne vom mai folosi de minciună pentru a scăpa din anumite situații, însă e atât de mare tentația - pentru unii e obișnuință - încât nu putem să ne lăsăm de ea. Mai degrabă toleram păcatul decât adevărul. Am auzit cazuri în care, spunea cineva că mai bine să fie mințit bine decât să "îi dea o palmă peste obraz cu adevărul."

Johann Wolfgang von Goethe a fost (și este) considerat una din cele mai de seamă personalități ale culturii universale, poet german, om de știință și "ilustru gânditor". 

A studiat "educația religioasă luterană" la o școală publică din anul 1756 până în 1758, iar aceste cursuri includeau lectura Bibliei și prezența la slujbe religioase în fiecare duminică la Biserică. Înainte cu un an, însă, avea să se întrebe dacă ceea ce bătrânii vremii și părinții săi îi împărtășiseră până atunci era bun de urmat, asta din cauza unui cutremur din 1755 ce a avut loc în Lisabona în care au murit mai mulți oameni. 

Cu toate că a studiat (printre altele) "educația religioasă luterană", în vara anului 1771 a susținut dizertația juridică, însă nu i-a fost aprobată deoarece conținea "opinii și păreri diferite și contrare doctrinelor bisericești." 

După mulți ani, cuprins de bătrânețe și măcinat boala a început să îl preocupe iar starea sa spirituală, ca înainte. În 1823 se îmbolnăvește de "inflamație a pericardului inimii"...acesta fiind momentul în care el începe să realizeze că, de fapt, sufletul e ceea ce contează.

A murit pe data de 22 august 1832, nu de bătrânețe, cu toate că avea deja trecut de 82 de ani, ci de pneumonie. Potrivit doctorului sau Carl Vogel, care nu era chiar lângă el în acele momente, ultimele cuvinte ale lui Goethe au fost: "Mehr licht! (mai multă lumină)." Nu se știe la ce se referea când a spus asta, însă dacă putem privi din punct de vedere spiritual, și atunci, ca și acum, lumea are nevoie de lumină, are nevoie să o accepte, pentru că lumina e peste tot în jurul nostru, trebuie doar să o acceptăm.

Gândindu-ne acum la viața pe care acest om a avut-o, de la religios la ateu și înapoi la religios, la faptul că a nu crede că Dumnezeu există sau că "dacă" El există, e un Dumnezeu care pedepsește pe cel bun împreună cu cel rău, este o minciună și nu putem să nu observăm faptul că el a schimbat ceea ce părinții lui credeau, credința lor, cu nimic, iar apoi, înspre sfârșit, a "îmbrățișat" iar credința în Dumnezeu.

A folosit citatul de mai sus, făcând referire la multele sale scrieri, poezii, piese de teatru, cărți și altele, înțelegând că orice ar spune, ar fi fost tolerat, însă când a spus că e mai important sufletul, a fost aspru criticat. Atunci când spunem minciuni, "prostii", toată lumea ne acceptă și se trece ușor cu privirea peste, însă atunci când spunem un adevăr, fiind dureros, el nu mai este acceptat iar noi suntem "în pericol" de a fi dați la oparte, marginalizați.

Adevărul poate fi înțeles ușor sau greu, depinde de cum vrem să îl înțelegem, asta nu înseamnă că e și acceptat de fiecare dată.

Folosește adevărul indiferent de situație, învață să-i înfrunți consecințele, îți va fi mai ușor pe urmă, spunând adevărul, nu va mai trebui să ții minte alte lucruri legate de acel subiect. 

Închei cu versetul din Apocalipsa 22:15:

"Afară vor sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli,
și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună."

22 septembrie 2018

Luigi Pirandello - Viata nu se explica, ea se traieste

22 Septembrie 2018

Luigi Pirandello - 28 iunie 1867 - 10 decembrie 1936 (wikipedia)

Din întâmplare am dat peste descrierea unui blog zilele trecute. Acea descriere era un dialog între doi prieteni. Un dialog ce sună cam așa:

"- Într-o zi și noi vom muri, spuse unul dintre cei doi, în timp ce se uitau la o poză cu un corp neînsuflețit al unui bărbat.
- E adevărat, răspunse celălalt, dar până atunci, în toate celelalte zile trăim."

Am ales și acest citat al lui Luigi Pirandello pentru că se potrivește, oarecum, cu zilele de azi. Noi avem certitudinea că trebuie să ne explicăm anumite lucruri ce ni se întâmplă. Credem că dacă vom afla DE CE, vom trăi mai liniștiți pe urmă. Avem tendința să întrebăm mereu "de ce e viața grea, de ce e scurtă, de ce nu avem sau de ce avem..." Unul dintre răspunsurile la aceste întrebări îl poți găsi fie în imagine, fie în dialogul de mai sus.

Luigi Pirandello a fost un dramaturg, romancier, poet și eseist italian, laureat al premiului Nobel pentru literatură (pentru îndrăzneață și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice). Viața lui nu a fost una ușoară. După ce a fost în pragul sinuciderii din cauza unui șir de "nenorociri" care s-a abătut asupra lui, ca de exemplu o pareză a lăsat grave sechele psihice asupra soției sale, care mai târziu a fost internată într-un ospiciu, iar problemele financiare își pun puternic amprenta, totul pornind de la un accident în mînă de sulf a tatălui său în 1903.

Însă într-o zi și-a dat seama că "viața nu se explică, ea se trăiește...", a încetat să își mai pună întrebări legate de veșnică problemă "existențială", nu a mai căutat răspunsuri, a ales să își trăiască viața așa cum îi e dată. În anul 1934 primește premiul Nobel, cum spuneam mai sus, pentru literatură. Murind doi ani mai târziu, în 1936, dar liniștit că a aflat acum, spre sfârșit, ca un lucru foarte important în viață e CUM te pregătești pentru ziua în care vei muri, nu poți trăi cu gândul doar la ziua în care vei muri, trebuie să te gândești și la celelalte zile care au rămas până atunci.

Nu are sens să te gândești și să îți faci calcule vreme de 40,70,80 de ani, să îți "umpli capul cu tot felul de formule" și să uiți să te pregătești pentru ce va urma, să uiți să trăiești viața pe care ai primit-o de la Dumnezeu, nu ca să cauți răspuns la "de ce am primit viața" ci să o trăiești pregătindu-te pentru CER.

09 septembrie 2018

Infruntarea mortii ne schimba prioritatile

Am primit de curand acest video pe mail, iar tema lui era "Infruntarea mortii ne face sa ne schimbam prioritatile." In el se vorbeste despre cat de importanta este pentru noi credinta in Dumnezeu. Nu avem timp sa citim, sa studiem, sa ne rugam...a dat si un exemplu, in care, un prieten al sau era atat de ocupat cu afacerea pe care o avea de condus incat nu mai avea timp de relatia sa personala cu Dumnezeu. Intr-o zi, insa, in urma unui control de rutina, a descoperit ca are cancer. De atunci, toate prioritatile lui s-au schimbat, brusc, nu mai erau asa importante afacerile, banii si alte lucruri care il indepartau de Dumnezeu...urmareste videoclipul si raspunde la intrebarea: "care lucru e mai important pentru tine decat Dumnezeu si care iti sunt prioritatile in viata"?

08 septembrie 2018

Tabita Bahier - Ce ai face daca ai mai avea de trait o saptamana?

Citeam zilele trecute un articol scris de catre Tabita Bahier, o tanara care incerca sa faca ceva bun pt Dumnezeu. Titlul acelui articol era o intrebare pe care si-a adresat-o singura: "ce as face daca as mai avea de trait o saptamana?" Mi-a placut titlul acela, dar mai mult decat titlul, m-a uimit continutul pe care l-a așternut sub titlu, a scris cateva ganduri si lucruri care erau importante pentru ea...o lista cu ceea ce ar face ea in ultima saptamana ramasa pe acest pamant. 

Inspre sfarsitul listei a scris niste cuvinte destul de dureroase pentru fiecare dintre noi: "Dacă nu ai reușit într-o viață să te împaci cu Dumnezeu, să faci oamenii mai fericiți, să devii un om mai bun, să oferi o floare, să fii un prieten de încredere, să fii sincer, iubitor, recunoscător...dacă nu ai reușit să schimbi ceva într-o viață, în 10-20-30 sau 50 de ani, atunci nu vei reuși să faci toate astea într-o săptămână! O săptămână e timp suficient pentru a spune "La revedere", pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru ce ai primit cât ai fost in viață.

Cata dreptate a avut, cred ca multi dintre noi avem tendinta sa spunem ca nu avem timp destul pt a face anumite lucruri, suntem mult prea ocupati sa ajutam pe cel ce e in nevoie, sa ridicam pe un cazut, sa dam o haina celui care nu are...nu avem timp decat sa vorbim de rau pe pastor, sa criticam pe unul care are o masina mai scumpa. Spun versurile unei  poezii: "E mult prea scumpa viata asta/S-o lasi sa treaca fara "rost"..." stim ca timpul pierdut nu il mai putem intoarce, stim ca o vorba spusa nu o mai putem sterge, si cu toate astea nu facem nimic pt a schimba ceea ce am putea să schimbăm atunci cand inca se mai poate. Pierdem atâta timp pe lucruri fără valoare, iar la moarte tanjim dupa o clipă macar.

Articolul  l-a scris pe ResurseCrestine.ro in data de 20.10.2016...nu dupa multe zile a aparut o stire in care se spunea ca aceasta tanara a plecat Acasa.

Mai jos poti (chiar recomand) sa asculti marturia ei:


Mai jos gasesti articolul original scris de catre Tabita, citeste-l cu atentie.

Ce este viața?

Am citit atâtea păreri despre acest subiect, am văzut și auzit multe definiții date vieții, încât tind să cred că fiecare om o vede și o definește în felul său. Dar înainte de toate, înainte de a găsi cea mai potrivită definiție, trebuie să poposim o secundă pe aleea sufletului nostru, să ne găsim starea de spirit potrivită și apoi să începem să vorbim despre viață. Fiecare om are viața sa! Fiecare om are o poveste, un fir epic al evenimentelor ce s-au derulat de-a lungul anilor săi și care au alcătuit viața.
În concepția personală, viața reprezintă o înșiruire de evenimente pe care am început să le realizez din ziua în care Dumnezeu m-a ales să exist și care se vor sfârși când tot El va decide să nu mai fiu.
Viața, așa cum este ea, este un dar oferit nouă, muritorilor de rând, pentru a lasă un semn în calea trecerii noastre prin ea.
Îmi place să o asemăn cu o carte, cu coperți groase, iar fiecare zi să o văd ca pe o nouă filă întoarsă.

Ce aș face dacă aș ști că mai am de trăit doar o săptămână?

A fost o întrebare pe care mi-am pus-o de curând, fără a fi influențată de ceva anume.
M-am gândit mult până să pot formula un răspuns. A fost un exercițiu greu.
Cred că toți ne cutremurăm în fața morții...iar această teamă de moarte nu este cauzată de proces în sine, ci de teama de a fi muritori veșnici. Avem în structura noastră viața și dorința de a trăi veșnic. Dacă as ști că mai am de trăit doar o săptămână, mai întâi aș plânge puțin, nu prea mult, fiindcă nu mi-ar permite timpul. Apoi, m-aș vedea cu toți oamenii pe care îi iubesc, să-mi iau "La revedere" și să-i rog să nu fie triști. Aș râde cu ei. Ne-am aminti momente frumoase și ne-am promite că ne vom revedea, ne vom reîntâlni cândva. Le-aș cere iertare tuturor pe care i-am rănit cu voie sau fără voie.
Apoi i-as îmbrățișa, aș dărui oamenilor dragi lucrurile mele, ca să aibă grijă de ele, să se bucure și să le folosească mai departe. Mi-aș cumpara rochia de mireasă potrivită pentru drum. Aș ieși în natură, aș lua un pix și un carnețel și mi-aș așterne gândurile de recunoștință către un Dumnezeu care mi-a oferit darul de-a trăi, bucurându-mă pentru ultima oară de tot ce mă-nconjoară. Cred că conștiența faptului că ne aflăm în fața morții ar trebui să ne aducă la o adâncă cercetare, iar aceasta să ne aducă la împăcarea cu Creatorul și cu noi înșine!
În condițiile astea și nu numai, îmi pare cel mai de calitate timp petrecut în ultimile clipe de viață: să stai în singurătate să dialoghezi cu Cel care te-a creat!
Apoi, le-aș scrie oamenilor dragi din viața mea o scrisoare în care i-aș ruga să fie fericiți. Să nu își mai amâne bucuriile, să nu-și mai amâne iertările, să nu-și mai consume viața lăsând mereu pentru mai târziu ceea ce e important.
Să nu mai aleagă banii, puterea, ambiția, vanitatea, ci dragostea și oamenii! Să trăiască mereu ca și cum ar mai avea de trăit doar o săptămână!
Dacă aș mai avea de trăit doar o săptămână i-aș aminti mamei mele că e cea mai minunată mamă din lume! Apoi le-aș apune celor dragi cât de mult înseamnă pentru mine!
I-aș ruga să-mi promită că vor fi fericiți și le-aș promite că ne vom reîntâlni cândva. Le-aș spune cât de mult mi-aș dori să nu uite de mine.
Le-aș spune că dacă nu au făcut toată viața ceea ce trebuia să facă, într-o săptămână nu vor mai avea timp decât să își ia "La revedere"! Le-aș spune să se grăbească să se pocăiască și să nu aștepte ultima săptămână.
OK, poate am și plânge puțin, dar nu prea mult pentru că nu ne-ar ajunge timpul.
Dacă nu ai reușit într-o viață să te împaci cu Dumnezeu, să faci oamenii mai fericiți, să devii un om mai bun, să oferi o floare, să fii un prieten de încredere, să fii sincer, iubitor, recunoscător...dacă nu ai reușit să schimbi ceva într-o viață, în 10-20-30 sau 50 de ani, atunci nu vei reuși să faci toate astea într-o săptămână!
O săptămână e timp suficient pentru a spune "La revedere", pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru ce ai primit cât ai fost in viață.
Pregătește-te să te întâlnești cu El înainte de-a fi "prea târziu"!
Puși în fața morții ne dam seama brusc de faptul că vrem să facem foarte multe lucruri...oare de ce nu le facem și acum?! Ne privăm singuri de fericire, de cele mai multe ori din neglijență sau poate din inconștientă.
E adevărat că nu avem data "concretă" a ceea ce noi numim "sfârșitul nostru", dar știm că el va veni.