01 februarie 2018

Vasile Adamescu - O viata in liniste si intuneric


Te-ai gandit vreodata cum e sa traiesti intr-o liniste si intr-un intuneric continuu? Vasile Adamescu a reusit o "performanta" care i-a lasat pe medici muti de uimire cand a reusit, nu doar sa vorbeasca sau sa comunice cu cineva, ci si sa isi scrie propria biografie.

Unul dintre lucrurile care m-a impresionat cel mai tare, intrebat fiind despre moarte, a fost: "Acum nu mai imi doresc sa aud sau sa vad, astept sa plec pe "lumea cealalta", pentru ca acolo voi vedea si voi auzi, sunt sigur de asta..."

Daca inca te consideri nemultumit de viata ta citeste/vizioneaza o mica parte din biografia acestui om care, chiar daca nu se poate folosi de doua dintre (poate) cele mai importante simturi pentru a putea intelege cum arata un lucru "normal" am spune noi, tot gaseste ceva placut in a trai. 
"A venit o furtună puternică şi răcoroasă, care m-a surprins şi m-a udat straşnic. La întoarcere, bunica m-a găsit aproape înţepenit. Am răcit foarte tare iar cei de acasă m-au tratat cum au ştiut, cu ceaiuri şi tot felul de leacuri băbeşti. Starea mea s-a înrăutăţit şi am început să-mi pierd auzul şi văzul. Mă îmbolnăvisem de meningită.
Am rămas aşa, în întuneric şi tăcere, având o copilărie nefericită, lipsită de sunet şi culoare. Am încercat să mă acomodez cu noua situaţie, dar a fost foarte greu. Nu puteam comunica cu cei din jur, nu puteam spune că mi-e foame sau sete. Fratele meu m-a învăţat două semne elementare, care constituiau întreaga mea formă de comunicare: când îmi era foame, îmi puneam mâna pe burtă şi o duceam spre gură şi când îmi era sete, duceam pumnul cu degetul mare ridicat spre gură.
Am încercat aşa, lipsit de auz şi vedere, să cunosc mediul înconjurător şi să-mi caut de lucru. Mă plimbam prin gospodărie şi pipăiam tot ce îmi ieşea în cale. Mă jucam cu căţeii şi pisicile, mângâiam vaca sau calul."
Drumul care l-a facut pana la Cluj avea sa fie, asa cum spunea el, "drumul care i-a schimbat viata". A ajuns la o scoala speciala care l-a ajutat sa invete cititul, vorbitul, scrisul.


Fara vedere si auz de la doi ani, Vasile Adamescu parea a fi un caz pierdut insa, printr o vointa de fier si o munca imensa a sa si a unor inimosi invatatori a reusit imposibilul, a fost demutizat, a invatat limbi straine, a terminat doua facultiti devenind profesor, artist plastic si scriitor. 

Pentru cei care doresc cartea autobiografica, o pot comanda de la Viorel Micu, interpretul (translatorul) lui Vasile Adamescu la adresa de email: micuvioreldumitru@yahoo.com


O parte din biografia lui Vasile ADAMESCU:

M-am născut la 5 septembrie 1944, în comuna Borcea din judeţul Ialomiţa, pe braţul stâng al Dunării, într-o familie de ţărani săraci, dar buni gospodari.

Tatăl meu, Zamfir, muncea la colectiv, îngrijind vitele iar mama mea, Voica, avea grijă de mine şi de fratele mai mare, Ionică.

Pe când tata era pe front, mama trebuia să facă şi unele munci de bărbat. Într-o iarnă geroasă, s-a dus la Dunăre să ia apă dintr-o gaură săpată în gheaţă dar, din nefericire, gheaţa a cedat sub greutatea ei şi a căut în apă.

A rămas acolo ceva timp, până a scos-o cineva. A supravieţuit, dar s-a îmbolnăvit tare şi nu după mult timp, s-a stins.

Eu aveam un an si ceva. Am rămas în grija bunicii Stanca, mama tatălui meu, femeie evlavioasă şi cu frică de Dumnezeu, muncitoare şi cu suflet bun, care era văduvă. Soţul îi murise pe front, în primul Război Mondial. La vârsta de doi ani, s-a abătut asupra mea o mare nenorocire: pierderea auzului şi văzului, în totalitate.

Era toamnă iar cei de acasă au plecat la câmp să adune recolta. Bunica m-a lăsat în grija unei mătuşi care locuia în vecinătate.

Ocupată cu treburile prin gospodărie, mătuşa a uitat de mine iar eu am mers acasă şi am adormit pe prispă.

A venit o furtună puternică şi răcoroasă, care m-a surprins şi m-a udat straşnic. La întoarcere, bunica m-a găsit aproape înţepenit. Am răcit foarte tare iar cei de acasă m-au tratat cum au ştiut, cu ceaiuri şi tot felul de leacuri băbeşti. Starea mea s-a înrăutăţit şi am început să-mi pierd auzul şi văzul. Mă îmbolnăvisem de meningită.

După un timp, tata a făcut eforturi şi m-a dus la Bucureşti la medici, dar era prea târziu. Nu se mai putea face nimic.

Am rămas aşa, în întuneric şi tăcere, având o copilărie nefericită, lipsită de sunet şi culoare. Am încercat să mă acomodez cu noua situaţie, dar a fost foarte greu. Nu puteam comunica cu cei din jur, nu puteam spune că mi-e foame sau sete. Fratele meu m-a învăţat două semne elementare, care constituiau întreaga mea formă de comunicare: când îmi era foame, îmi puneam mâna pe burtă şi o duceam spre gură şi când îmi era sete, duceam pumnul cu degetul mare ridicat spre gură.

Am încercat aşa, lipsit de auz şi vedere, să cunosc mediul înconjurător şi să-mi caut de lucru. Mă plimbam prin gospodărie şi pipăiam tot ce îmi ieşea în cale. Mă jucam cu căţeii şi pisicile, mângâiam vaca sau calul.

Îmi confecţionam singur jucării: săpam gropiţe în pământ, băteam beţe mici de jur împrejur şi puneam fân deasupra, construind astfel un fel de căsuţe.

Ieşeam mereu pe uliţă şi mă plimbam pe lângă garduri sau băteam mingea cu copiii din sat care mi-o aduceau mereu. Simţeam tot ce se întâmplă în jur.

Când ieşeam din casă, întindeam mâna afară să observ dacă plouă sau puneam palma pe stâlpul pridvorului să simt vibraţiile produse de tunete. Dacă nu ploua, ieşeam afară.

Când traversam drumul spre vecini, m-a atins odată o căruţă, lovindu-mă uşor. De atunci, înainte de a traversa, puneam mâna pe ulucile gardului să simt vibraţiile: dacă trecea calul, lemnul vibra uşor. Când era liber, treceam.

Am făcut şi multe năzbâtii, fără să-mi dau seama. De exemplu, căutând prin casă, am găsit o cutie de chibrituri cu care am început să mă joc.

Aflându-mă în preajma grajdului de vară, în care era legat viţelul, am aprins inconştient un chibrit şi am dat foc fânului. S-a aprins repede totul şi am simţit cum viţelul se smucea până a reuşit să rupă funia. Atunci am fugit şi eu de acolo, speriat.

Au venit repede vecinii şi au stins focul cu apă. Tata m-a controlat și mi-a găsit cutia cu chibrituri. Mi-a dat câteva palme la fund. Era singura modalitate prin care înţelegeam că am făcut ceva rău.

Cel mai mult timp mi-l petreceam cu bunica. Tatăl se recăsătorise şi avea patru copii cu soţia lui. Pe noi ne-a lăsat în casa bătrânească iar el s-a mutat cu noua lui familie în casa nouă, construită în aceeaşi gospodărie.

Mama tatălui, Stanca, încera mereu să-mi arate câte ceva. M-a învăţat să-mi fac semnul Crucii, fără ca eu să conştientizez ce înseamnă, mă ducea la biserică, la rudele din sat. Mă lua cu ea pe câmp, îmi arăta plantele sau mă ducea cu barca pe Dunăre unde spăla hainele.

Era tare nefericită de situaţia mea.

A chemat învăţătorul din sat şi l-a rugat să lucreze cu mine dar acesta i-a spus că nu se pricepe şi că va încerca să caute o şcoală specială la care să fiu dus.

Oamenii din sat nu credeau că eu pot învăţa carte. Îşi imaginau că voi rămâne acasă, în beznă şi tăcere.

Într-o zi, a venit la noi mătuşa Paula de la Constanţa, şi i-a adus tatălui adresa Şcolii de Nevăzători din Cluj, pe care o primise de la un turist de pe litoral. L-a sfătuit să mă ducă la Cluj, să încerce să facă ceva cu mine. Aveam deja 11 ani.

Tata a ascultat de mătuşa Paula şi m-a dus la şcoală. Am ajuns la Cluj, prima dată la Şcoala de Surzi, pentru că tata greşise adresa, iar acolo nu m-au primit. M-au trimis peste drum, la nevzători. Aici, i s-a spus tatei că a doua zi se va întruni o comisie, care va decide viitorul meu.

Speriat că voi fi respins şi aici, tatăl meu a spus că merge puţin în oraş şi nu s-a mai întors. M-a lăsat acolo, fără să-şi ia rămas bun.

Comisia profesorilor a decis ca eu să rămân în şcoală, cunoscut fiind cazul excepţional al unei fete din SUA, Helen Keller, care deşi fiind lipsită de auz şi văz, a reuşit să facă şcoală, facultate şi să devină scriitoare.

Au fost chemate cadrele universitare de la secţia de Defectologie şi Psihopedagogie specială, să vadă cazul meu şi să încere să mă ajute.

Au întocmit un amplu raport şi o programă şcolară de recuperare.

Am fost dus la grădiniţa şcolii unde am stat o lună şi am lucrat cu profesora Andaluzia Leahu, care a încercat să-mi formeze anumite deprinderi.

A venit apoi profesoara Florica Sandu, care avea să lucreze intens cu mine. M-a dus la muzeul şcolii, unde am început să muncim. Mi-a arătat socotitoarea cu bile, animalele împăiate sau mulaje, plante şi alte lucruri.

În timp, s-a obţinut aprobarea de la Minister de a se realiza o clasă specială în care eu eram singurul elev.

Aveam doi profesori: Florica Sandu care lucra cu mine dimineaţa şi Georgeta Damian, care venea după-masa şi mă ajuta în acest proces dificil.

Am fost demutizat, învăţând să pronunţ fiecare sunet în parte, mi-am însuşit scris-cititul în Braille, alfabet special al nevăzătorilor şi alte sisteme de scriere.

Ca să pot comunica, profesoara mea a inventat un alfabet, numit alfabetul pe faţă, prin care îmi făcea diferite semne care reprezentau anumite sunete.

Acest alfabet îl foloseam doar eu cu profesoara mea şi nu mă puteam înţelege cu cei din jur aşa că, s-a gândit să mă înveţe sistemul Block, care reprezintă scrierea literelor mari de tipar pe palmă.

Am reuşit să mă descurc cu acest sistem şi astăzi pot comunica cu oricine: oamenii îmi scriu ce au de zis în palmă iar eu le răspund verbal.

La început, nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Îmi lipseau animalele de acasă, şura, ieslea cailor. Eram într-un mediu nou. Nu înţelegeam că trebuie să învăţ.

Când suna clopoţelul de pauză, Florica Sandu îmi făcea semn că sunt liber puţin şi plecam din clasă spre tipografie sau Asociaţia Nevăzătorilor, care avea sediul la parterul şcolii. Stăteam acolo şi mă jucam cu angajaţii.

Când suna de intrare la ore, ei îmi făceau semn să merg la clasă, dar eu o luam în altă direcţie. Profesoara mă căuta peste tot şi când mă găsea, mă pedepsea. Mă atingea pe cap în semn că voi rămâne prost, dacă nu voi face şcoală.

Momentul în care am înţeles că totul are un sens, că fiecare obiect are un nume, a fost acela când, fiind la muzeul şcolii şi învăţând să pronunţ sunetul – F- profesoara mi-a dat în mână un băţ de chibrit aprins. Simţind focul, m-am speriat şi am scăpat chibritul pe jos. S-a aprins puţin covorul vechi, producându-se un miros specific, dar Florica Sandu a stins repede.

Atunci mi-am amintit de momentul din copilărie, în care am dat foc fânului. Am avut un fel de revelaţie.

De atunci am devenit curios, însetat de cunoaştere. Am început să învăţ cu plăcere, realizând lucruri uimitoare pentru cei din jur.

Când m-a văzut bunica vorbind, scriind, desenând sau modelând din lut şi plastilină, a început să plângă. Era tare fericită. Mă punea la masă pe prispă şi îmi dădea de lucru, iar vecinii şi oamenii din sat veneau să mă vadă. Nu le venea să creadă.

În adolescenţă, îmi doream foarte mult să-mi recapăt simţurile pierdute.

Am mers la tot felul de medici, para medici, dar în zadar. Nu se putea face nimic.

Am înţeles în cele din urmă şi m-am obişnuit cu aceste deficienţe. Mi-am dat seama că pot face aproape orice lucru. Am învăţat să trăiesc aşa şi să mă bucur de viaţă poate mai mult decât un om normal din punct de vedere biologic.

Am făcut şi liceul, m-am înscris la facultatea de Psihopedagogie specială, pe care am absolvit-o în 1977, cu media 9.75. Un succes extraordinar pentru mine.

Am fost încadrat ca profesor la şcoala în care învăţasem ca elev şi am lucrat peste treizeci de ani cu şcolari deficienţi senzorial.

Am făcut şi Şcoala Populară de Arte Plastice, secţia sculptură, unde mi-am slefuit talentul nativ din acest domeniu. Am învăţat tot felul de tehnici de modelare a lutului şi am reuşit să realizez sculpturi frumoase: busturi de personalităţi, aspecte din viaţa satului, personaje din Biblie.

Am participat la nenumărat conferinţe, am vizitat multe ţări, am zburat cu avionul şi elicopterul, am călătorit cu vaporul, trenul, maşina şi alte mijloace de transport, am urcat pe munte, am învăţat să înot, am călărit, am pus mâna pe elefant, pe girafă, pe rinocer… am făcut de toate.

Am fost casatorit de două ori, dar nu am reuşit să am copii, din păcate.

Am avut o viaţă frumoasă.

Acum, deşi m-am pensionat, continui să lucrez mult. Am publicat un volum autobiografic – „Înfruntând viaţa” – de care sunt tare fericit. Acum am dat la editura volumlul doi al cărţii.

Sunt membru în Consiliul Director al fundaţiei Sense Internaţional Romania şi de peste 20 de ani, mă lupt pentru drepturile persoanelor cu surdomutitate, asemeni mie.

Am mers în multe oraşe şi am vorbit oamenilor despre această deficienţă, am adunat semnaturi de susţinere şi le-am dus la Parlament, unde am vorbit cu nenumăraţi politicieni şi am speranţe că se va schimba în bine viaţa acestor persoane.

Cu ajutorul unui display Braille, reuşesc să folosesc calculatorul, intrând pe diferite pagini de socializare, pe email, etc. Mă pot informa singur acum şi pot comunica mai uşor cu oricine.

Îi port în suflet pe profesorii mei, datorită cărora am reuşit să înving orice barieră, şi îi pomenesc mereu în rugăciunile mele. Tot ce fac este dedicat lor.

Am scris cartea mea şi voi mai scrie încă, ca un omagiu adus tuturor acelora care m-au ajutat în viaţă şi ca exemplu de reuşită pentru persoanele cu dizabilităţi care se confruntă cu mari greutăţi.

Totul este posibil în viaţă, cu voinţă şi foarte multă muncă.

P.S.: Domnul Vasile Adamescu a povestit cu modestie despre el și a prezentat doar puțin din adevăratul său potențial.


(Articol preluat de pe pagina 
Lidia Leahu)