24 februarie 2018

Richard Wurmbrand - Cu Dumnezeu in subteranta (Audio)


Cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'' de Richard Wurmbrand, este de referinta in literatura crestina. Richard Wurmbrand s-a nascut in Bucuresti in 1909 intr-o familie de evrei. In anii adolescentei acesta simpatizeaza cu ideile comuniste pana acolo incat, intre 1927-1929 face scoala politica comunista la Moscova. Ajuns in tara, dupa un anumit timp, isi da seama ca ideile comuniste nu au nici o valoare si sunt niste iluzii pe care conducerea Partidului Comunist le vinde multimii de oamenii usor de manipulat. Richard Wurmbrand ajuge pastor Luteran dupa ce se converteste la crestinism in zona Brasovului, dupa ce citit Biblia primita de la un tamplar din aceasta zona.

Dupa instalarea regimului comunist in Romania, Richard Wurmbrand este arestat de catre autoritatile comuniste din tara noastra si inchis timp de 14 ani. In toti acesti ani, este mutat in mai multe inchisori din Romania si se intalneste cu diferite personalitati ale intelectualitatii romanesti, ajunse si ele in inchisorile comuniste.
In inchisoare este supus la torturi ingrozitoare, iar timp de 3 ani de zile este inchis singur in celula. Isi pastreaza mintea sanatoasa predicand Evanghelia unui public imaginar. Predicile din inchisoare le-a memorat complet, iar dupa iesirea din inchisoare au fost publicate. Dupa 14 de temnita comunista Richard Wurmbrand este rascumparat de catre o organizatie crestina si se stabileste in Statele Unite ale Americii.

Cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'' prezinta acesti ani de suferinta indurati de Richard Wurmbrand in inchisorile comuniste.
,,Cu Dumnezeu in subterana'' a aparut prima data in Anglia si Statele Unite ale Americii in 1968. Lucrurile pe care Richard Wurmbrand le povesteste in aceasta carte au produs senzatie, pentru ca lumea occidentala din acea vreme nu cunostea ororile comunismului care se petreceau in Europa de Est.
Richard Wurmbrand declara despre anii petrecuti in inchisoare: ,, Sa fii stat cu anii in inchisoare nu este o nenorocire. Dar e o nenorocire sa fii stat ani lungi in inchisoare si sa nu fi invatat nimic din asta. Eu am invatat. Am invatat sa Il iubesc pe Dumnezeu mult, chiar cand trec prin suferinta, si sa ii iubesc pe toti oamenii.''

In cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'' Richard Wurmbrand apara uneori numele calailor sai, pentru ca acestia sa fie feriti de prigoniri si batjocuri. Dand numele unora dintre calaii sai, avand in vedere ca aceasta carte ,,Cu Dumnezeu in subterana'' a fost scrisa in 1968, acestia ar fi putut suferi din cauza regimului comunist din Romania condus la acea vreme de Nicolae Ceausescu.

De asemenea, Richard Wurmbrand declara ca scopul principal pentru care a fost scrisa cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'' este pentru ca cititorii sa ii cunoasca pe cei pe care el i-a cunoscut in detentie, si care in acei ani au atins culmi de dragoste si frumusete spirituala, in ciuda ororilor pe care le suportau.

Richard Wurmbrand a declarat despre cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'': 
,,Sunt un pastor luteran care, din cauza devotamentului fata de credinta crestina, a petrecut mai bine de paisprezece ani in diferite inchisori; dar nu acesta este scopul scrierii acestei carti. Tot timpul mi-a displacut ideea ca un om care a fost inchis pe nedrept, trebuie sa scrie sau sa predice despre suferintele sale.Anii de inchisoare nu mi s-au parut prea lungi, pentru ca,singur in celula mea, am aflat ca, dincolo de credinta si iubire, exista bucuria intru Domnul: o adanca si minunata fericire, fara asemanare in lumea aceasta. Iar cand am fost eliberat din puscarie eram ca un om care coboara de pe varful muntelui - de unde cuprinsese pana departe cu privirea pacea si frumusetea unui intreg tinut - ca sa revina in campie.''

23 februarie 2018

O voce in furtuna

Acest articol a fost scris de catre Billy Graham in anii 80-90.

ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ LUMEA NOASTRĂ?

În fiecare dimineţă, milioane de oameni îşi citesc ziarul. Citesc titlurile şi-şi pun această întrebare. Dar nimeni n-a găsit răspunsul. Nimeni nu ştie ce va aduce ziua de mâine, întrucât schimbările au fost, în ultimile decenii, extrem de bruşte, imprevizibile şi radicale. Din anul 1989 încoace, s-au petrecut lucruri pe care nici un sociolog sau om de ştiinţă nu le-ar fi putut anticipa. În timp ce vei citi aceste rânduri, unele dintre evenimentele despre care am scris vor fi aproape uitate.

Privind în urmă, putem uşor distinge de unde am venit. Anii '60 au fost numiţi "deceniul revoltei", anii '80 - "deceniul indulgenţei". Poate că anii '90 vor reprezenta "deceniul schimbării globale''. Se pare că lumea se schimbă radical, de la o zi la alta. Nimeni nu poate prevedea succesiunea evenimentelor.

În tumultul atâtor schimbări rapide, oameni de pe întregul Pământ încearcă cu disperare să afle ce rezervă viitorul penru lumea noastră. Profeţi falşi se îmbogăţesc peste noapte. Înţelepciunea este căutată la comentatori de televiziune şi autorităţi în diferite domenii. Unii ne sfătuiesc cum să devina prosperi în mijlocul haosului; alţii ne învaţă cum să eliberăm spiritul Geei în noi. Un serial de mare popularitate proclamă moartea lui Dumnezeu şi dărâmarea vechii ordini mondiale şi anunţă inaugurarea unei noi ordini în care bărbaţi şi femei se contopesc cu mediul înconjurător într-o căutare metafizică a dumnezeului dinlăuntru.

Comerţul cu cristale, cărţi de tarot şi mese Ouija este înfloritor. Largă este şi răspândirea religiilor New Age, ce se folosesc de expresii precum închinarea la zeiţe, închinarea la Pământ, cultul fertilităţii, proiecţia astrală şi multe altele. Pretutindeni, oamenii îşi plănuiesc viaţa după semnele zodiacului. Mediile spiritiste sunt foarte solicitate. Chiar şi computerele sunt folosite în această industrie a prezicerii viitorului.

Însă unicul document de autoritate din care putem afla mersul lumii în viitor este BIBLIA, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. 

Vedenia pe care a avut-o Ioan, în care acesta îi vede, sub altar, pe aceia care fuseseră ucişi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, rezumă promisiunile Bibliei cu privire la viitor şi ne pregăteşte pentru ceea ce va urma. Probabil că Ioan a rămas înmărmurit în faţa un ei asemenea privelişti. Descrierea ei este redată în a doua jumătate a capitolului 6 al Apocalipsei. Într-un loc pe care autorul îl numeşte "sub altar" el vede "sufeletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina marturisirii pe care o ţinuseră". Aceştia îşi strigau nemulţumirea: "Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?"

Westminster Abbey din Londra şi Bazilica Sfântu Petru din Roma au altare mari, sub care se află cripte de marmură. Îmaginaţi-vă un astfel de loc la miezul nopţii dominat de întuneric şi de linişte. Mormintele sfinţilor şi martirilor sunt închise, aşa cum au fost vreme de secole. Brusc însă, lespezile de marmură se dau la o parte, sicriele se deschid şi sute, mii de duhuri umplu catedrala strigând: "Până când, Stapâne Doamne? . . . " Asemenea imagini au alcătuit vedenia pe care a văzut-o Ioan. Scena este acum înţesată de sufletele unor barbaţi şi femei pentru că au fost credincioşi. Pe bună dreptate ei se întreabă când li se va face dreptate, când va fi răsplătită credinţa lor. Chiar şi acum îşi pun creştinii aceste întrebări; răspunsul însă, îl poate da doar Dumnezeu. Ceea ce ştim sigur este că, atunci când tulburarea a fost stăpânită, fiecărui martir i s-a dat o haină albă şi "li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei."

Din aceste momente misteriose învăţăm două lucruri importante:

- în primul rând că va exista o judecată a oamenilor;

- în al doilea rând ca, înainte de această judecată, alţi oameni, dedicaţi pe deplin lui Dumnezeu şi Împărăţiei Lui, vor fi martirizaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lor constante în faţa oamenilor.

Eşti pregătit să rişti atât de mult?...

01 februarie 2018

Vasile Adamescu - O viata in liniste si intuneric


Te-ai gandit vreodata cum e sa traiesti intr-o liniste si intr-un intuneric continuu? Vasile Adamescu a reusit o "performanta" care i-a lasat pe medici muti de uimire cand a reusit, nu doar sa vorbeasca sau sa comunice cu cineva, ci si sa isi scrie propria biografie.

Unul dintre lucrurile care m-a impresionat cel mai tare, intrebat fiind despre moarte, a fost: "Acum nu mai imi doresc sa aud sau sa vad, astept sa plec pe "lumea cealalta", pentru ca acolo voi vedea si voi auzi, sunt sigur de asta..."

Daca inca te consideri nemultumit de viata ta citeste/vizioneaza o mica parte din biografia acestui om care, chiar daca nu se poate folosi de doua dintre (poate) cele mai importante simturi pentru a putea intelege cum arata un lucru "normal" am spune noi, tot gaseste ceva placut in a trai. 
"A venit o furtună puternică şi răcoroasă, care m-a surprins şi m-a udat straşnic. La întoarcere, bunica m-a găsit aproape înţepenit. Am răcit foarte tare iar cei de acasă m-au tratat cum au ştiut, cu ceaiuri şi tot felul de leacuri băbeşti. Starea mea s-a înrăutăţit şi am început să-mi pierd auzul şi văzul. Mă îmbolnăvisem de meningită.
Am rămas aşa, în întuneric şi tăcere, având o copilărie nefericită, lipsită de sunet şi culoare. Am încercat să mă acomodez cu noua situaţie, dar a fost foarte greu. Nu puteam comunica cu cei din jur, nu puteam spune că mi-e foame sau sete. Fratele meu m-a învăţat două semne elementare, care constituiau întreaga mea formă de comunicare: când îmi era foame, îmi puneam mâna pe burtă şi o duceam spre gură şi când îmi era sete, duceam pumnul cu degetul mare ridicat spre gură.
Am încercat aşa, lipsit de auz şi vedere, să cunosc mediul înconjurător şi să-mi caut de lucru. Mă plimbam prin gospodărie şi pipăiam tot ce îmi ieşea în cale. Mă jucam cu căţeii şi pisicile, mângâiam vaca sau calul."
Drumul care l-a facut pana la Cluj avea sa fie, asa cum spunea el, "drumul care i-a schimbat viata". A ajuns la o scoala speciala care l-a ajutat sa invete cititul, vorbitul, scrisul.


Fara vedere si auz de la doi ani, Vasile Adamescu parea a fi un caz pierdut insa, printr o vointa de fier si o munca imensa a sa si a unor inimosi invatatori a reusit imposibilul, a fost demutizat, a invatat limbi straine, a terminat doua facultiti devenind profesor, artist plastic si scriitor. 

Pentru cei care doresc cartea autobiografica, o pot comanda de la Viorel Micu, interpretul (translatorul) lui Vasile Adamescu la adresa de email: micuvioreldumitru@yahoo.com


O parte din biografia lui Vasile ADAMESCU:

M-am născut la 5 septembrie 1944, în comuna Borcea din judeţul Ialomiţa, pe braţul stâng al Dunării, într-o familie de ţărani săraci, dar buni gospodari.

Tatăl meu, Zamfir, muncea la colectiv, îngrijind vitele iar mama mea, Voica, avea grijă de mine şi de fratele mai mare, Ionică.

Pe când tata era pe front, mama trebuia să facă şi unele munci de bărbat. Într-o iarnă geroasă, s-a dus la Dunăre să ia apă dintr-o gaură săpată în gheaţă dar, din nefericire, gheaţa a cedat sub greutatea ei şi a căut în apă.

A rămas acolo ceva timp, până a scos-o cineva. A supravieţuit, dar s-a îmbolnăvit tare şi nu după mult timp, s-a stins.

Eu aveam un an si ceva. Am rămas în grija bunicii Stanca, mama tatălui meu, femeie evlavioasă şi cu frică de Dumnezeu, muncitoare şi cu suflet bun, care era văduvă. Soţul îi murise pe front, în primul Război Mondial. La vârsta de doi ani, s-a abătut asupra mea o mare nenorocire: pierderea auzului şi văzului, în totalitate.

Era toamnă iar cei de acasă au plecat la câmp să adune recolta. Bunica m-a lăsat în grija unei mătuşi care locuia în vecinătate.

Ocupată cu treburile prin gospodărie, mătuşa a uitat de mine iar eu am mers acasă şi am adormit pe prispă.

A venit o furtună puternică şi răcoroasă, care m-a surprins şi m-a udat straşnic. La întoarcere, bunica m-a găsit aproape înţepenit. Am răcit foarte tare iar cei de acasă m-au tratat cum au ştiut, cu ceaiuri şi tot felul de leacuri băbeşti. Starea mea s-a înrăutăţit şi am început să-mi pierd auzul şi văzul. Mă îmbolnăvisem de meningită.

După un timp, tata a făcut eforturi şi m-a dus la Bucureşti la medici, dar era prea târziu. Nu se mai putea face nimic.

Am rămas aşa, în întuneric şi tăcere, având o copilărie nefericită, lipsită de sunet şi culoare. Am încercat să mă acomodez cu noua situaţie, dar a fost foarte greu. Nu puteam comunica cu cei din jur, nu puteam spune că mi-e foame sau sete. Fratele meu m-a învăţat două semne elementare, care constituiau întreaga mea formă de comunicare: când îmi era foame, îmi puneam mâna pe burtă şi o duceam spre gură şi când îmi era sete, duceam pumnul cu degetul mare ridicat spre gură.

Am încercat aşa, lipsit de auz şi vedere, să cunosc mediul înconjurător şi să-mi caut de lucru. Mă plimbam prin gospodărie şi pipăiam tot ce îmi ieşea în cale. Mă jucam cu căţeii şi pisicile, mângâiam vaca sau calul.

Îmi confecţionam singur jucării: săpam gropiţe în pământ, băteam beţe mici de jur împrejur şi puneam fân deasupra, construind astfel un fel de căsuţe.

Ieşeam mereu pe uliţă şi mă plimbam pe lângă garduri sau băteam mingea cu copiii din sat care mi-o aduceau mereu. Simţeam tot ce se întâmplă în jur.

Când ieşeam din casă, întindeam mâna afară să observ dacă plouă sau puneam palma pe stâlpul pridvorului să simt vibraţiile produse de tunete. Dacă nu ploua, ieşeam afară.

Când traversam drumul spre vecini, m-a atins odată o căruţă, lovindu-mă uşor. De atunci, înainte de a traversa, puneam mâna pe ulucile gardului să simt vibraţiile: dacă trecea calul, lemnul vibra uşor. Când era liber, treceam.

Am făcut şi multe năzbâtii, fără să-mi dau seama. De exemplu, căutând prin casă, am găsit o cutie de chibrituri cu care am început să mă joc.

Aflându-mă în preajma grajdului de vară, în care era legat viţelul, am aprins inconştient un chibrit şi am dat foc fânului. S-a aprins repede totul şi am simţit cum viţelul se smucea până a reuşit să rupă funia. Atunci am fugit şi eu de acolo, speriat.

Au venit repede vecinii şi au stins focul cu apă. Tata m-a controlat și mi-a găsit cutia cu chibrituri. Mi-a dat câteva palme la fund. Era singura modalitate prin care înţelegeam că am făcut ceva rău.

Cel mai mult timp mi-l petreceam cu bunica. Tatăl se recăsătorise şi avea patru copii cu soţia lui. Pe noi ne-a lăsat în casa bătrânească iar el s-a mutat cu noua lui familie în casa nouă, construită în aceeaşi gospodărie.

Mama tatălui, Stanca, încera mereu să-mi arate câte ceva. M-a învăţat să-mi fac semnul Crucii, fără ca eu să conştientizez ce înseamnă, mă ducea la biserică, la rudele din sat. Mă lua cu ea pe câmp, îmi arăta plantele sau mă ducea cu barca pe Dunăre unde spăla hainele.

Era tare nefericită de situaţia mea.

A chemat învăţătorul din sat şi l-a rugat să lucreze cu mine dar acesta i-a spus că nu se pricepe şi că va încerca să caute o şcoală specială la care să fiu dus.

Oamenii din sat nu credeau că eu pot învăţa carte. Îşi imaginau că voi rămâne acasă, în beznă şi tăcere.

Într-o zi, a venit la noi mătuşa Paula de la Constanţa, şi i-a adus tatălui adresa Şcolii de Nevăzători din Cluj, pe care o primise de la un turist de pe litoral. L-a sfătuit să mă ducă la Cluj, să încerce să facă ceva cu mine. Aveam deja 11 ani.

Tata a ascultat de mătuşa Paula şi m-a dus la şcoală. Am ajuns la Cluj, prima dată la Şcoala de Surzi, pentru că tata greşise adresa, iar acolo nu m-au primit. M-au trimis peste drum, la nevzători. Aici, i s-a spus tatei că a doua zi se va întruni o comisie, care va decide viitorul meu.

Speriat că voi fi respins şi aici, tatăl meu a spus că merge puţin în oraş şi nu s-a mai întors. M-a lăsat acolo, fără să-şi ia rămas bun.

Comisia profesorilor a decis ca eu să rămân în şcoală, cunoscut fiind cazul excepţional al unei fete din SUA, Helen Keller, care deşi fiind lipsită de auz şi văz, a reuşit să facă şcoală, facultate şi să devină scriitoare.

Au fost chemate cadrele universitare de la secţia de Defectologie şi Psihopedagogie specială, să vadă cazul meu şi să încere să mă ajute.

Au întocmit un amplu raport şi o programă şcolară de recuperare.

Am fost dus la grădiniţa şcolii unde am stat o lună şi am lucrat cu profesora Andaluzia Leahu, care a încercat să-mi formeze anumite deprinderi.

A venit apoi profesoara Florica Sandu, care avea să lucreze intens cu mine. M-a dus la muzeul şcolii, unde am început să muncim. Mi-a arătat socotitoarea cu bile, animalele împăiate sau mulaje, plante şi alte lucruri.

În timp, s-a obţinut aprobarea de la Minister de a se realiza o clasă specială în care eu eram singurul elev.

Aveam doi profesori: Florica Sandu care lucra cu mine dimineaţa şi Georgeta Damian, care venea după-masa şi mă ajuta în acest proces dificil.

Am fost demutizat, învăţând să pronunţ fiecare sunet în parte, mi-am însuşit scris-cititul în Braille, alfabet special al nevăzătorilor şi alte sisteme de scriere.

Ca să pot comunica, profesoara mea a inventat un alfabet, numit alfabetul pe faţă, prin care îmi făcea diferite semne care reprezentau anumite sunete.

Acest alfabet îl foloseam doar eu cu profesoara mea şi nu mă puteam înţelege cu cei din jur aşa că, s-a gândit să mă înveţe sistemul Block, care reprezintă scrierea literelor mari de tipar pe palmă.

Am reuşit să mă descurc cu acest sistem şi astăzi pot comunica cu oricine: oamenii îmi scriu ce au de zis în palmă iar eu le răspund verbal.

La început, nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Îmi lipseau animalele de acasă, şura, ieslea cailor. Eram într-un mediu nou. Nu înţelegeam că trebuie să învăţ.

Când suna clopoţelul de pauză, Florica Sandu îmi făcea semn că sunt liber puţin şi plecam din clasă spre tipografie sau Asociaţia Nevăzătorilor, care avea sediul la parterul şcolii. Stăteam acolo şi mă jucam cu angajaţii.

Când suna de intrare la ore, ei îmi făceau semn să merg la clasă, dar eu o luam în altă direcţie. Profesoara mă căuta peste tot şi când mă găsea, mă pedepsea. Mă atingea pe cap în semn că voi rămâne prost, dacă nu voi face şcoală.

Momentul în care am înţeles că totul are un sens, că fiecare obiect are un nume, a fost acela când, fiind la muzeul şcolii şi învăţând să pronunţ sunetul – F- profesoara mi-a dat în mână un băţ de chibrit aprins. Simţind focul, m-am speriat şi am scăpat chibritul pe jos. S-a aprins puţin covorul vechi, producându-se un miros specific, dar Florica Sandu a stins repede.

Atunci mi-am amintit de momentul din copilărie, în care am dat foc fânului. Am avut un fel de revelaţie.

De atunci am devenit curios, însetat de cunoaştere. Am început să învăţ cu plăcere, realizând lucruri uimitoare pentru cei din jur.

Când m-a văzut bunica vorbind, scriind, desenând sau modelând din lut şi plastilină, a început să plângă. Era tare fericită. Mă punea la masă pe prispă şi îmi dădea de lucru, iar vecinii şi oamenii din sat veneau să mă vadă. Nu le venea să creadă.

În adolescenţă, îmi doream foarte mult să-mi recapăt simţurile pierdute.

Am mers la tot felul de medici, para medici, dar în zadar. Nu se putea face nimic.

Am înţeles în cele din urmă şi m-am obişnuit cu aceste deficienţe. Mi-am dat seama că pot face aproape orice lucru. Am învăţat să trăiesc aşa şi să mă bucur de viaţă poate mai mult decât un om normal din punct de vedere biologic.

Am făcut şi liceul, m-am înscris la facultatea de Psihopedagogie specială, pe care am absolvit-o în 1977, cu media 9.75. Un succes extraordinar pentru mine.

Am fost încadrat ca profesor la şcoala în care învăţasem ca elev şi am lucrat peste treizeci de ani cu şcolari deficienţi senzorial.

Am făcut şi Şcoala Populară de Arte Plastice, secţia sculptură, unde mi-am slefuit talentul nativ din acest domeniu. Am învăţat tot felul de tehnici de modelare a lutului şi am reuşit să realizez sculpturi frumoase: busturi de personalităţi, aspecte din viaţa satului, personaje din Biblie.

Am participat la nenumărat conferinţe, am vizitat multe ţări, am zburat cu avionul şi elicopterul, am călătorit cu vaporul, trenul, maşina şi alte mijloace de transport, am urcat pe munte, am învăţat să înot, am călărit, am pus mâna pe elefant, pe girafă, pe rinocer… am făcut de toate.

Am fost casatorit de două ori, dar nu am reuşit să am copii, din păcate.

Am avut o viaţă frumoasă.

Acum, deşi m-am pensionat, continui să lucrez mult. Am publicat un volum autobiografic – „Înfruntând viaţa” – de care sunt tare fericit. Acum am dat la editura volumlul doi al cărţii.

Sunt membru în Consiliul Director al fundaţiei Sense Internaţional Romania şi de peste 20 de ani, mă lupt pentru drepturile persoanelor cu surdomutitate, asemeni mie.

Am mers în multe oraşe şi am vorbit oamenilor despre această deficienţă, am adunat semnaturi de susţinere şi le-am dus la Parlament, unde am vorbit cu nenumăraţi politicieni şi am speranţe că se va schimba în bine viaţa acestor persoane.

Cu ajutorul unui display Braille, reuşesc să folosesc calculatorul, intrând pe diferite pagini de socializare, pe email, etc. Mă pot informa singur acum şi pot comunica mai uşor cu oricine.

Îi port în suflet pe profesorii mei, datorită cărora am reuşit să înving orice barieră, şi îi pomenesc mereu în rugăciunile mele. Tot ce fac este dedicat lor.

Am scris cartea mea şi voi mai scrie încă, ca un omagiu adus tuturor acelora care m-au ajutat în viaţă şi ca exemplu de reuşită pentru persoanele cu dizabilităţi care se confruntă cu mari greutăţi.

Totul este posibil în viaţă, cu voinţă şi foarte multă muncă.

P.S.: Domnul Vasile Adamescu a povestit cu modestie despre el și a prezentat doar puțin din adevăratul său potențial.


(Articol preluat de pe pagina 
Lidia Leahu)