07 noiembrie 2018

10 strategii de manipulare a populației

Noam Chomsky, un lingvist nord-american, a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masă. Evreu și de sensibilitate anarhistă, semnase o petiție pentru a apăra libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson. Chomsky evocă diferitele tehnici de manipulare și, în primul rând, strategia diversiunii.

Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenției publicului de la problemele importante și de la schimbările hotărâte de elitele politice și economice, printr-un potop continuu de distracții și de informații neînsemnate.
Iată o listă cu zece strategii de manipulare, care se potrivesc foarte bine cu și cu starea poporului român:

1. ’’A distrage în permanență atenția publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivată de subiecte fără importanță adevărată. A ține mereu publicul ocupat, fără nici „un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme și apoi, a oferi soluții.
Această metodă se mai numește și ’’ problema – reacție – soluție”. La început, se creează problema, sau „situația”, prevăzută pentru a suscita o anume reacție a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenționată a violenței urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul să ceară legi represive, în detrimentrul libertății.

3. Strategia „în degradeu”.
Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiții sociale și economice absolut noi din 1980 până în 1990. Șomaj masiv, imigrație – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluție dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acțiunii cu date diferite.
O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasă, dar necesară’’, obținând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai ușoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendința de a nădăjdui ’’totul va merge mai bine mâine” și că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obișnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro și pierderea suveranității monetare și economice, acceptate de țările europene între 1992 – 1995 și aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici.
Cea mai mare parte a publicităților destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje și un ton absolut copilărești, aproape debile, ca și cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.”Dacă ne adresăm unei persoane ca și cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate și cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacție tot atât de lipsită de simț critic ca al unui copil de 12 ani” analizează Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emoțională decât la gândire.
Este o tehnică clasică pentru a opri analiza rațională și, deci, simțul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emoționalului deschide accesul la subconștient, pentru implantarea unor anumite idei, dorințe, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Menținerea poporului în neștiință și prostie.
A face în așa fel ca poporul să nu înțeleagă tehnologiile și metodele folosite pentru controlarea și robirea lui. Calitatea educației dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neștiință, care separă clasele de jos de cele de sus să fie și să rămână de neînțeles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate.
A încuraja publicul să creadă că e ”bine” de a fi prost, vulgar și incult. A-l îndopa cu seriale americane și emisiuni de tele-realitate, niște dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovățirea.
A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria’i nenorocire, din cauza unei inteligențe insuficiente, sau a capacităților și eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimează și se învinovățește, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abținerea de la acțiune. Și, fără acțiune, nu există revoluție !

10. A cunoaște oamenii mai bine decât se cunosc ei înșiși.
Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale științei au săpat o prăpastie crescândă între cunoștințele publicului și acelea deținute și folosite de elitele conducătoare. Mulțumită biologiei, neurobiologiei și psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoașterea avansată a făpturii omenești, fizic și psihic. Sistemul cunoaște individul mediu mai bine decât el însuși. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deține un control mai mare și o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înșiși.
Articol preluat de pe

Abiam Căprar - Dumnezeu e lângă tine, cheamă-L!


Abiam Căprar, este un tânăr din Secaș, județul Arad, care la numai 19 ani a simțit de mai multe ori cum Dumnezeu este de partea lui, înțelegând că oricare ar fi planul celui rău de a-l nimici, dacă rămâi alături de Dumnezeu, El este Bun și îți scapă viața chiar și din valea umbrei morții. 

În data de 11 octombrie, Abiam, care e pasionat de agricultură,  fiind și student în anul doi în acest domeniu, era pe câmp cu un utilaj agricol de cules, achiziționat de curând. La un moment dat, vrând să verifice dacă totul este în regulă, a oprit tractorul și a coborât, îndreptându-se înspre culegătoare. Totul părea în ordine, însă înainte de a urca în tractor, a văzut că era o bucată dintr-un tuleu care impiedica funcționarea utilajului, în momentul în care a vrut să îndepărteze tuleul, mâna i-a rămas blocată în mașinărie, care încă era în funcțiune. A văzut cum mâna îi era trasă încetul cu încetul în utilaj, și nu era nimeni care să îl ajute, să oprească mașinăria, nu era nimeni decât Dumnezeu, și a fost deajuns, a strigat către Dumnezeu, iar în acel moment mașinăria s-a oprit.

Ascultă o mărturie care cu siguranță te va întări și te va face să realizezi că atunci când nu mai ai nicio scăpare, atunci când medicii spun ,,imposibil", atunci când ești fără speranță și totul pare pierdut, Dumnezeu e lângă tine și asta e deajuns. El poate să facă din moarte, VIAȚĂ. Tristețea o poate schimba în BUCURIE...

„Fiindcă Mă iubeşte”, zice Domnul, „de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu. Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea.”
(Psalmul 91:14-16)

Videoclip repostat cu permisiunea lui Abiam

03 noiembrie 2018

Ionel Pencea - Ce este viața?

,,Mor oamenii? Dacă nu ar fi așa, nu ar exista cimitire, dar există." Ce este viața? Viața nu este decât o tranziție de la momentul în care ne naștem până când murim, fiind formată din mai multe etape, etape în care se întâmplă să luăm anumite decizii care ne vor hotărî viitorul și eternitatea, noi numim aceste etape: copilăria, adolescența, tinerețea, bătrânețea. Însă vine momentul ultimei dintre ele, cea pentru care am plăti oricât numai să nu se întâmple, etapa finală, ultimul pas, cel al morții, când trebuie să trecem din această lume în veșnicie. Dacă nu ai siguranța plecări în Eternitate la Dumnezeu, la ce folos că ai trăit?
Un mesaj al fratelui Ionel Pencea care ar trebui să ne pună serios pe gânduri. 


01 noiembrie 2018

Irena Sendler (Jolanta) - Operațiunea „Żegota”


 15 februarie 1910 - 12 mai 2008
Irena Sendler (născută: Krzyżanowska, cunoscută în poloneză Irena Sendlerowa, nume conspirativ: Jolanta), a fost o asistentă medicală și socială din Polonia.

Este cunoscută pentru faptul că a întemeiat organizația „Żegota” (poloneză Rada Pomocy Żydom) care sprijinea acțiunea de salvare și adăpostire a evreilor între anii 1942 și 1945, față de ocupația nazistă germană. Această organizație a reușit să salveze circa 75.000 de evrei polonezi prin falsificarea unor acte de identitate.

Irena Sendler, în calitate de soră medicală a reușit, printr-o acțiune de control epidemiologic, să intre în contact cu evreii din ghetoul din Varșovia și să salveze, cu ajutorul unor voluntari peste 2.500 de copii evrei, care au fost plasați la familii poloneze sau ascunși în mănăstiri și orfelinate.

În anul 1943 a fost arestată de Gestapo (Geheime Staatspolizei = poliția secretă de stat) și condamnată la moarte; în închisoare a fost torturată, dar nu a divulgat numele copiilor salvați. Nu a fost, însă, executată.

Dupa eliberarea ei, a primit mai multe distinctii:
  • 1965: Titlul ,,Drept între popoare" (un titlu acordat în viață sau post mortem, de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale a parlamentul israelian, martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri - și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți. din partea organizației Yad Vashem)
  • 2003: scrisoare de mulțumire din partea papei Ioan Paul al II-lea;
  • 2003: Ordinul Vulturului Alb, cea mai înaltă decorație civilă poloneză;
  • Premiul "Jan Karski" din partea Centrului American de Cultură Poloneză din Washington;
  • 2007: a fost onorată de Senatul Polonez.
  • 2007 președintele Lech Kaczyński o nominalizează pentru Premiul Nobel pentru Pace.
Canalul Public Broadcasting Service a realizat un documentar intitulat Irena Sendler, ,,In the Name of Their Mothers" și bazat pe dezvăluirile Irenei, intervievate de biografa Anna Mieszkowska în 2003.

În 1999 mai mulți studenți de la Universitatea Uniontown, Kansas au realizat un film bazat pe viața eroinei și care a fost adaptat pentru televiziune sub titlul ,,The Courageous Heart of Irena Sendler" și în care, în rolul Irenei a jucat actrița canadiană Anna Paquin.

Irena Sendler a murit în Varșovia, în ziua de 12 mai 2008, iar ultima sa declarație în public a fost: ,,Fiecare copil pe care l-am salvat, împreună cu ajutorul voluntarilor este o împlinire a rostului meu pe pământ, nu un titlu de glorie."

Halloween-ul din perspectiva religioasă și Biblică

Scurt Istoric al Halloween-ului

Halloween-ul este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de tot mai multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din Statele Unite ale Americii.

Este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deși în unele țări data sărbătorii variază — de exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie. Numele provine din limba engleză, de la expresia ,,All Hallows' Even" (numele sărbătorii creștine a tuturor sfinților), sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental — catolic și protestant, deoarece în aceste culte creștine ziua tuturor sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie.

Sărbătoarea pe care o cunoaștem sub numele de Halloween a fost influențată, de-a lungul secolelor, de numeroase culturi. În Imperiul Roman era Ziua Pomona, la celtici era festivalul Samhain, iar la creștini Sărbătoarea Tuturor Sfinților.

Istoricul Nicholas Rogers, care a cercetat originile Halloweenului, observă că în timp ce „unii folcloriști i-au detectat originile în sărbătoarea romană a Pomonei, zeița fructelor și semințelor, sau în festivalul morților denumit Parentalia, sărbătoarea este cel mai frecvent legată de festivalul celtic Samhain, scris inițial Samuin”. Numele provine din irlandeza veche și înseamnă „sfârșitul verii”.
Vechii celți credeau că granița dintre lumea aceasta și cea de dincolo se slăbește în ziua de Samhain, permițând spiritelor, bune sau rele, să o traverseze. Strămoșii familiei erau sărbătoriți și invitați acasă, în timp ce spiritele rele erau gonite. Se crede că nevoia de a îndepărta spiritele rele a dus la purtatul de costume și măști.

Ei îndepărtau spiritele rele deghizându-se ei înșiși în spirit rău pentru a le evita. În Scoția rolul spiritelor era jucat de tineri îmbrăcați în alb cu fețele mascate sau înnegrite. Samhain era o vreme când se făceau provizii de iarnă și se tăiau animalele pentru a păstra carnea peste iarnă. 

Focurile de tabără jucau și ele un rol în festivități. Toate celelalte focuri erau aprinse de la focul cel mare. Oasele animalelor tăiate erau și ele aruncate în foc. Uneori se aprindeau două focuri unul lângă altul, iar oamenii și animalele treceau printre ele ca ritual de purificare.

Următoarea influență a apărut o dată cu răspândirea religiei creștine în Europa. În anul 835, Biserica Romano-Catolică a transformat ziua de 1 noiembrie într-o sărbătoare creștină, care celebrează toți sfinții. Aceasta era Sărbătoarea Tuturor Sfinților, Hallowmas, sau All Hallows.

Halloween-ul din perspectivă religioasă

În America de Nord, atitudinea creștină față de Halloween este foarte variată. În Biserica Anglicană, unele dioceze au ales să sublinieze tradițiile creștine de Sărbătoarea Tuturor Sfinților, în timp ce Protestanții țin cont de sărbători ca Ziua Reformei, o zi de comemorare și rugăciune pentru unitate. 

În ultimii ani, Arhiepiscopia Romano-Catolică din Boston a organizat o Sărbătoare a Sfinților pentru Halloween. Multe dintre bisericile protestante contemporane văd Halloween-ul ca un moment de distracție pentru copii, ba chiar organizează serbări în bisericile lor, iar copiii și părinții lor se pot costuma, juca jocuri și primesc bomboane.

În noiembrie 2009, Vaticanul a catalogat ziua de Halloween ca fiind necreștină, declarând că este bazată pe un sinistru și periculos curent ocultist.

Multi creștini nu atribuie vreo semnificație negativă sărbătorii de Halloween, tratând-o ca pe un pretext pur laic pentru serbarea „ciudățeniilor imaginare” și pentru oferirea de bomboane. Festivitățile de Halloween sunt obișnuite în școlile parohiale romano-catolice din America de Nord și din Irlanda. Ba chiar, Biserica Romano-Catolică consideră că Halloween-ul ar avea o legatură cu creștinismul.
Cei mai mulți creștini nu consideră că tradiția ar avea rădăcini satanice în origine sau practică și că nu reprezintă nicio amenințare pentru viața spirituală a copiilor: educarea despre moarte și mortalitatea, precum și despre obiceiurile strămoșilor celți fiind, de fapt, o lecție de viață valoroasă și o parte din patrimoniul enoriașilor lor.
Sursa Wikipedia

Halloween-ul din perspectivă Biblică



Mulţi creştini se simt intimidaţi de notorietatea tot mai evidentă a acestui fenomen, aşa că, în mod inevitabil, se ridică întrebări precum: Care ar trebui să fie reacţia creştinilor vis-a-vis de Halloween? Ce are Biblia de spus despre astfel de „sărbători”? 

Iată câteva pasaje biblice care ne pot ajuta să cunoaştem părerea lui Dumnezeu cu privire la aceste lucruri: 

,,Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.'' (Leviticul 19:31). 

„După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu te înveţi să faci după urâciunile neamurilor acelora. Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul Dumnezeul tău pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul Dumnezeul tău nu-ţi îngăduie lucrul acesta.” (Deuteronom 18:9– 14)

Vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:6–7).

„Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine” (Romani 12:9).

„Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13:12)

„Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi” (2 Corinteni 6:14 – 17).

„Să nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 5:11).

„Încolo, fraţii mei: tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8).

„Dar, Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Timotei 4:1- 2).

„Supuneţi-vă lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului și el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).

„Prea iubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este din Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu” (3 Ioan 11).

29 octombrie 2018

William Miller - Istoria adventismului

15 februarie 1782 - 20 decembrie 1849 

William Miller fost un predicator baptist american, care a declanșat marea trezire interconfesională din anii 1840-1844, prin anunțarea celei de-a doua veniri a lui Isus Cristos în 1843-1844, bazându-se pe o serie de studii biblice, în special profetice și apocaliptice. Deoarece în limba engleză venirea lui Cristos se numește Advent, adepții lui William Miller (milleriții) au fost numiți adventiști, iar curentul religios și teologic s-a numit adventism. Confesiunile care își au originea în această mișcare sunt clasificabile ca adventiste, indiferent dacă mențin numele de adventist sau caracterul și teologia inițială.

Miller s-a născut, în Pittsfield, Massachusetts. Părinții lui au fost: William Miller, un veteran al revoluției americane, și Paulina, fiica pastorului baptist Elnathan Phelps. Când William avea 4 ani, familia lui s-a mutat la țară în Low Hampton, statul New York. 

Miller a fost educat acasă de către mama lui până la vârsta de 9 ani, când a început să meargă la nou înființata școală din districtul East Poultney. Nu se știe dacă Miller a făcut și alte studii până la vârsta de 18 ani, deși a învățat mult ca autodidact, citind tot ceea ce-i cădea în mână. Ca tânăr, a avut acces la biblioteca particulară a judecătorului James Witherell și la biblioteca congressman-ului Matthew Lyon, în apropiere de Fairhaven, Vermont.

În 1803, Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith și s-au mutat în zona din care provenea ea, în Poultney, unde au ridicat o fermă. În timpul cât a locuit în Poultney, Miller a fost ales în mai multe funcții publice, începând cu cea de polițist. În 1809 a fost urcat la gradul de sub-locotenent de poliție și la o dată necunoscută a fost ales judecător de pace. Miller a servit poliția din Vermont și a fost avansat la gradul de locotenent pe data de 21 iulie, 1810. Pe atunci devenise deja un om înstărit, având casă, pământ mult și cel puțin doi cai.

...devine Mason de gradul ,,Mare Maestru Nr. 27''

Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învățăturile baptiste și a devenit deist (o orientare filozofică-religioasă din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății). În biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influenți oameni din Poultney, Vermont, care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, și alți scriitori deiști.“ Ca deist, Miler a respins asocierea cu creștinismul și a devenit un membru mason activ. În cartea lui Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miler“ găsim scrise următoarele:

„Aici, în Poultney, Vermont, Domnul Miller a devenit membru al frăției masonice, unde și-a dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această țară și în această regiune.”

În biografiile și cărțile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenți oameni pe Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeștri ai lojei Steaua Dimineții, cu gradul de ,,Mare Maestru Nr. 27". Această lojă fusese organizată în Poultney înainte de anul 1800. Un autor susține că Miller obținuse gradul de Mason al Arcului Regal. Practic toți biografii lui Miller recunosc că acesta a făcut parte din elita masonică. Chiar și mai târziu, după ce se va reconverti la credința baptistă în 1831, și se va retrage din masonerie, Miller nu va disprețui pe masoni și nu va demoniza niciodată frăția masonică. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicații privitoare la masonerie, iar într-una din scrisorile lui Miller se poate simți satisfacția lui la știrea că agitația antimasonică din Poultney s-a stins.

La izbucnirea războiului din 1812, Miller a adunat o companie cu care a călătorit la Burlington, Vermont, unde a fost transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul de locotenent și cu funcția de agent de recrutări, după care la 1 feb. 1814 a fost înaintat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea și rănirea unor camarazi din apropierea sa, Miller a văzut victoria americană și supraviețuirea sa ca pe o adevărată minune, ceea ce a început să intre în conflict cu teoriile deiste. Mai târziu avea să scrie: „Mi se părea că Ființa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei țări într-un mod special, salvându-ne din mâinile dușmanilor noștri. Un rezultat atât de surprinzător, neașteptat în asemenea împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri mai înalte decât a omului."


Reconvertirea la credința Baptistă 


Ororile războiului, precum și victoria americanilor asupra englezilor, l-au determinat pe Miller să-și reconsidere vederile filozofice. După terminarea războiului, Miller s-a retras din armată în 1815, întorcându-se acasă la Poultney, apoi mutându-se la Low Hampton. Biografii lui descriu deprimarea pe care i-a cauzat-o această credință de liber-cugetător lipsită de orice speranță și care nu oferea vieții nici un sens. A început să conștientizeze tot mai mult că este un muritor, iar moartea tatălui și a sorei lui au accentuat această obsesie. Ca urmare, Miller s-a apucat serios de studiul Scripturii, ceea ce l-a făcut să se apropie din nou de credința baptistă a părinților lui, prețuind tot mai mult Biblia și să luând poziție publică împotriva deismului. Miller descrie cum amintirea imaginii lui Iisus din Evanghelie l-a salvat din disperarea deistă și l-a întors la speranța creștină care se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu.

William Miller a început un studiu tot mai profund și mai amplu al Bibliei, atât pentru nevoile lui spirituale, cât și pentru a putea răspunde provocărilor lansate de prietenii săi deiști, fiind tot mai pasionat de a arăta că Biblia este o carte plină de armonie și nu de contradicții. S-a apucat să studieze Biblia verset cu verset, decis să nu treacă mai departe până nu înțelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profețiile cărții lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeași seriozitate.

Întemeindu-se pe profeția din Daniel 8:14: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!”, Miller a înțeles curățirea sanctuarlui ca fiind purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Isus Hristos. Apoi folosind „principiul zi-an”, a fost convins și plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. Calculul foarte simplu arăta că termenul profetic se încheia undeva pe la anul 1843.

Chiar dacă în 1818 Miller era deja convins de calculul lui, el a continuat să studieze în particular până în 1823, pentru a se sigura de corectitudinea interpretării lui. În Septembrie 1822, Miller și-a scris concluziile într-un document de 22 puncte, unde articolul 15 afirmă: „Cred că a doua venire a lui Isus Hristos este aproape, „chiar la uși”, și anume peste 21 de ani, în anul 1843 sau posibil mai înainte." În ciuda convingerilor lui, Miller nu a început să le predice, până în prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden.

În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole în ziarul baptist local, Vermont Telegraph. Datorită faptului că nu reușea să facă față cererilor de predicare și de a călători pentru a da informații cu privire la interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învățăturilor lui profetice în 64 de pagini cu titlul: „Dovezi din Scriptură și Istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului 1843."

După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o mișcare rurală, obscură, într-o campanie națională care a inflamat populația din orașele americane. O mulțime de pastori din diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu se intenționa fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mișcare interconfesională, ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Isus Christos și luau în serios revenirea Sa iminentă. 

Credincioșii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventiști erau invitați, fără a renunța la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau „conferințe generale”, care erau prezidate de lideri aleși. Unul dintre aceștia (Henry Dana Ward) era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Isus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mișcarea Millerită, cu puține excepții, a fost ocolită de fanatisme, în ciuda zvonurilor populare alimentate de unii jurnaliști ostili.

Predicile lui Miller sunt descrise de biografi ca fiind serioase, profunde, inspirând tăcere, nu isterie religioasă, și conduceau la pocăință, nu la porniri fanatice. În mod inevitabil însă, credința milleriților ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare și prin publicații care treceau chiar dincolo de granițele țării. Multe proprietăți au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul milleriților a rămas necultivat. William Miller a fost printre primii care și-au sacrificat averea.

În ciuda dorinței adepților lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 și 21 martie 1844. Data de 21 martie 1844, sfârșitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire și pierderea multor credincioși care au abandonat adventismul. În urma altor discuții și studii, evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiți. Dar, ca și datarea anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Isus să revină. Miller a răspuns public scriind:

„Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la ușă. “

Deși la adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea că a Doua Venire va avea loc pe 22 Octombrie 1844, și această dată, pe care Miller a acceptat-o foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 Octombrie 1844 a devenit Ziua marii dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mișcării. Nu se știe exact cât de mulți au fost adepții acestei mișcări în perioada 1840-1844. Unii autori menționează 50.000, alții mult mai mult, până la 500.000. Depinde și de momentul la care se referă numărul. 

După dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar și cei ce au rămas fideli mișcării au suferit puternic dezamăgirea. Hiram Edson, de exemplu, își amintea: „Speranțele și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și am plâns până ce ziua a trecut.”

Miller nu a părăsit niciodată credința în revenirea apropiată a lui Isus. A recunoscut încă odată public că interpretarea lui trebuie să fie greșită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este astăzi. A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, și a fost înmormântat lângă ferma lui din Low Hampton, NY, care a devenit, între timp, muzeu național.

28 octombrie 2018

Denzel Washinton - Pune-L pe Dumnezeu pe primul loc

Acest discurs a fost rostit la Universitatea Dillard, actorul Danzel Washington, câștigător al premiului Oscar, a spus absolvenților ce trebuie să facă pentru a avea o viață plăcută și corectă, unul din acele lucruri, pe care a și pus accent a fost că trebuie să-l pună pe Dumnezeu pe primul loc în tot ceea ce fac, adăugând că tot ceea ce a realizat el în această viață se datorează harului lui Dumnezeu.

,,Va îndemn că în această seară, înainte de a vă pune să vă culcati, să vă puneți papucii cât mai departe sub pat, ca mâine dimineață când vă veți trezi și vă veți căuta papucii, să fiți nevoiți să vă așezați în genunchi, iar când sunteți în genunchi să nu uitați să mulțumiți lui Dumnezeu pentru orice...

27 octombrie 2018

Charles Fox Parham - Istoria penticostalismului

(4 iunie 187329 ianuarie 1929
Charles Fox Parham a fost predicator și evanghelist american, considerat întemeietorul penticostalismului.
S-a născut pe 4 iunie 1873, fiind al treilea dintre cei cinci fii ai familiei Parham. Prima parte a vieții a fost marcată intermitent de boală. O infecție virală contractată pe când avea doar 6 luni l-a urmărit până la vârsta de 5 ani. A doua boală, mai gravă, a fost febra reumatică, foarte dureroasă, care l-a afectat de la vârsta de 9 ani. Ca urmare a acestor suferințe (și a altora) Parham a pus un mare accent, în teologia și slujirea sa, pe vindecarea bolilor. 

Încă de la vârsta de 9 ani, când a survenit primul puseu de febră reumatică, Parham a stiut că Dumnezeu îl cheamă să fie un slujitor al său. Convertirea a avut loc la 13 ani. La 15 ani ținea deja primele întâlniri evanghelistice, iar la 17 ani a început să studieze pentru a deveni pastor metodist. 

În 1891, febra reumatică a revenit atât de puternic, încât luni de zile a zăcut în dureri intense pe care nici morfina nu le-a putut alina. În acea perioadă de chin, Parham a început să rememoreze promisiunile biblice cu privire la vindecare și s-a rugat să fie vindecat. 

A avut parte de o însănătoșire în mai multe etape care i-a întărit credința că Dumnezeu continuă să lucreze nu doar la nivel spiritual, ci și la nivel fizic. În anii 1893–1900 a desfășurat o activitate predicatoricească intensă și s-a apropiat treptat de teologia mișcărilor „Holiness”. 

În 1898 a început să pună un accent deosebit pe vindecarea divină, propovăduind acest mesaj cu mult zel. S-au păstrat multe mărturii ale celor vindecați în urma rugăciunilor. Cu toate acestea, Parham n-a pretins niciodată că are puterea de a face vindecări, ci doar a proclamat că vindecarea este posibilă prin credință. Înainte de a-și pune problema teologică a botezului cu Duhul Sfânt și a vorbirii în limbi, Parham avea deja o credinta tipic penticostală, cu privire la boală, însă la vremea aceea n-ar fi caracterizat-o în acești termeni.

O influență semnificativă asupra lui Parham a avut Frank W. Sandford, care ajunsese la convingerea că creștinii trebuie să fie împuterniciți de Duhul Sfânt pentru a face „ultima strigare” misionară în toată lumea. În 1895, Sandford întemeiase comunitatea de la Shiloh, cu scopul de a pregăti misionari și evangheliști.

Parham însuși a plecat să vadă această școală în iunie 1900. A rămas acolo șase săptămâni, iar apoi l-a însoțit pe Sandford într-un turneu de evanghelizare care l-a purtat până în Canada (Winnipeg, Manitoba). Motivat de exemplul celor de la Shiloh, s-a întors la Topeka și, la mijlocul lunii octombrie; a închiriat „Stone’s Folly”, un conac cu cincisprezece camere, la marginea orașului Topeka. Acolo a început o școală de studiu biblic cu 34 de studenți. 

Principalele accente ale teologiei lui Parham erau, pe atunci, trăirea prin credință și botezul Duhului, în vederea evanghelizării lumii. În decembrie, Parham și studenții au început să studieze în amănunt tema „botezului cu Duhul Sfânt”. Parham povestește că le-a dat studenților ca temă de studiu să afle ce spune Biblia despre botezul cu Duhul Sfânt și dovada primirii lui, după care a plecat în Kansas City timp de trei zile. La întoarcere, în dimineața zilei de 31 decembrie, studenții i-au raportat în unanimitate că semnul botezului cu Duhul este vorbirea în limbi. În seara aceleiași zile, mai spune el, studenta Agnes N. Ozman (devenită, prin căsătorie, La Berge) i-a cerut să se roage pentru ea, ca să primească Duhul Sfânt, în vederea misiunii într-o altă țară. Deși Parham a ezitat, în final și-a pus mâinile peste ea și s-a rugat, iar studenta a început să vorbească în limbi.

26 octombrie 2018

Vladimir Pustan - Cine si ce sunt Martorii lui Iehova?

"Martorii lui Iehova" este o organizație religioasă creștină, non-trinitariană, înființată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Potrivit site-ului oficial al Martorilor lui Iehova, organizația numără, la nivel mondial 8 457 107 de membri, alte peste 20 de milioane luând parte, anual, la întrunirile congregației. În România numărul membrilor organizației, în 2016, a fost de 40.398 de persoane. 
Martorii lui Iehova sunt conduși de Corpul de Guvernare, un grup de bărbați aflați în Brooklyn, New York. Ei cred că distrugerea lumii este iminentă și că actualul sistem de lucruri va fi înlocuit de Regatul lui Dumnezeu, singura soluție la problemele cu care se confruntă omenirea. 
Martorii sunt cunoscuți pentru lucrarea lor de distribuire de literatură, precum "Turnul de Veghe" și "Treziți-vă", și pentru refuzul serviciului militar și al transfuziilor de sânge. Ei consideră numele Iehova esențial în închinare, resping Trinitatea, nemurirea sufletului și iadul, considerându-le nescripturale. 
Martorii nu celebrează Crăciunul, Paștele sau alte sărbători și obiceiuri, pe care le consideră că au origini păgâne. Aderenții religiei consideră doctrina lor ca fiind „adevărul”. Ei preferă să folosească propria traducere a Bibliei, numită Sfintele Scripturi – Traducerea lumii noi.
Martorii aplică măsuri disciplinare membrilor care nu respectă principiile consemnate in Biblie, între ele fiind inclusă și „excluderea”, care presupune ruperea totală a legăturilor sociale cu persoana în cauză. Persoanele botezate în religie, care decid să o părăsească, beneficiază de același tratament ca persoanele „excluse”.
Scurt Istoric Martorii lui Iehova își au originile în mișcarea Studenților în Biblie care a început în anii 1870, odată cu formarea unui grup de studiu al Bibliei la Allegheny, Pittsburgh de către Charles Taze Russell. Acesta a început din 1879 publicarea revistei "Turnul de Veghere" al Sionului și Mesagerul prezenței lui Hristos cunoscută în prezent sub numele de "Turnul de veghe". 
Russell preia de la colaboratorul său N.H. Barbour credința conform căreia Isus Hristos urma să se întoarcă invizibil pe pământ în anul 1874, eveniment care nu a avut loc. Profețește din nou că în anul 1914 lumea va fi distrusă și se va inaugura „Mileniul”, domnia de 1000 de ani a lui Isus Hristos pe pământ. 

În 1916 Russell moare și grupul se separă în mai multe mișcări rivale, dintre care una din ele, condusă de Joseph Franklin Rutherford, păstrează controlul asupra revistei "Turnul de Veghe" și a entității legale, "Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania". Rutherford schimbă denumirea mișcării în anul 1931 în „Martorii lui Iehova” pentru a se distinge de alte grupuri de Studenți în Biblie, apărute după moartea lui Russell.

25 octombrie 2018

In sfarsit acasa - Randy Alcorn


"Oare astazi voi muri?"

Tatal lui Li Quan il invatase in copilarie sa-si puna zilnic aceasta intrebare. Ii spunea micutului Quan: "Intr-o zi raspunsul va fi da si in acea zi trebuie sa fii pregatit."Quan inmarmuri cand auzi strigatul care venea din spatele lui. Vocea racnea cu autoritatea conferita de Gong An Ju, Biroul de Securitate Publica: "Va intalniti noaptea ca niste criminali ce sunteti. Cum va permiteti sa sfidati legea? In trei minute, spuse Spranceana-Crestata plin de sine, vom impusca toti copiii care nu se declara loiali poporului, ci raman fideli gweilos, demonilor straini."
Quan, Ming si Shen se tineau strans de mana. Quan respira adanc si isi lua inima in dinti.
"Cu siguranta ca azi este ziua."

RANDY ALCORN este fondatorul si directorul organizatiei Eternal Perspective Ministries (EPM), o organizatie nonprofit al carei scop este promovarea unei vieti din perspectiva eterna si atragerea atentiei asupra persoanelor cu nevoi speciale, care necesita sprijin si ajutor de orice forma, incluzandu-i pe saraci, pe cei persecutati si pe copiii nenascuti.
Lucrand ca pastor timp de paisprezece ani inainte de a fonda EPM, Randy este un cunoscut invatator si vorbitor la numeroase conferinte. A luat cuvantul in numeroase conferinte. A luat cuvantul in numeroase tari si a fost intervievat in cadrul a mai mult de 350 de emisiuni de radio si televiziune. Randy locuieste in Gresham, Oregon, impreuna cu sotia sa, Nanci, cu care are doua fiice, Karina si Angela.
Cele patru romane bestseller ale lui Randy sunt: Deadline [Termenul limita], Dominion [Stapanirea], Edge of Eternity [Marginea vesniciei] si Lord Foulgrin's Letters [Scrisorile lordului Foulgrin].

20 octombrie 2018

Grigore Creta - Ca sa ajungi in Canaan, trebuie sa iesi din Egipt

Cu totii ne dorim ca intr-o zi sa fim liberi, sa nu mai avem probleme financiare, probleme de sanatate sau sentimentale. Ne-am saturat de Egipt, dar ca sa ajungem in Canaanul ceresc trebuie sa parasim Egiptul acesta care incearca sa ne subjuge, care vrea prin orice mijoace sa ne tina la pamant, sa ne faca sa acceptam toate legile si toate lucrurile murdare pe care ei le considera a fi bune. Ne-am saturat de Egipt, dar cand vedem drumul pe care il avem de parcurs pana in Canaan, parca e prea lung. Ne-am saturat de Egipt, dar ne plac lucrurile din Egipt. Mergem inspre Canaan dar avem Egiptul in inima. Vrem sa traim in Biserica, dar parca lumea ne atrage din ce in ce mai mult, largim usile Bisericii ca sa ne incapa pe ele si masinile, si casele...Daca vrei Canaanul, lasa Egiptul in spate.

18 octombrie 2018

Factura de la sfârșitul vieții tale

Într-o zi, un bărbat mai în vârstă, lăsat fiind de puteri a ajuns la spital cu probleme respiratorii. După ce a petrecut o noapte în acel spital, noapte în care i-a fost administrat oxigen pentru a-l ajuta să respire mai ușor, a fost gata de externare. 

Medicul care s-a ocupat de el i-a făcut hârtiile pentru externare, si printre altele i-a înmânat acestuia și o factură pe care scria o sumă, 500$. Bărbatul a întrebat pentru ce e suma aceea așa mare trecută pe chitanță. Medicul a răspuns că acesta e prețul pentru cât a fost internat în spital, suma reprezinta confortul din spital, patul, camera în care a stat, o parte din bani pentru alte cheltuieli spitalicești, iar în cele din urmă i-a spus că și pentru oxigenul care i-a fost administrat.

Bătrânul a stat cu ochii in foaie, începând să lăcrimeze. Doctorul, fiind puțin mai sentimental, s-a uitat la bătrân încercând să îl liniștească spunându-i că nu e problemă, el nu va trebui să scoată niciun ban din buzunar, totul e acoperit de asigurarea de sănătate pe care el o deține.  

,,Nu de asta plâng eu", a răspuns bătrânelul ștergându-și lacrimile cu dosul palmei, "bani aș avea să plătesc acum, pe loc dacă ar trebui, însă plâng pentru că factură pentru o singură noapte în "confort", pentru câteva guri de oxigen sau că am dormit bine în spital, e de 500$...mă gândesc că eu am 80 de ani, și până acum tot oxigenul, patul de acasă și confortul, toate au fost gratis, iar Dumnezeu niciodată nu mi-a făcut o factură pentru toate astea. Dacă o noapte în spital costa atâta, mă întreb cât ar costa toate momentele pe care Dumnezeu mi le-a oferit?"

O întâmplare pe care am citit-o de curând, și care m-a făcut să îmi pun întrebarea "oare cât de mult apreciem și mulțumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne dă"? Primim fără să dăm, cerem fără să mutumim, și putem continua. Suntem atât de obișnuiți să tragem o gură de aer, încât uneori nici nu ne dăm seama că o facem. Ne-am învățat să întindem mâna și să luăm. Oare când ne vom aduce aminte că fără Dumnezeu am fi ca un fir de nisip pe care l-ar spulbera orice adiere de vânt? Luăm totul ca pe un lucru pe care considerăm că e normal să îl avem, iar când Dumnezeu spune că nu e normal, noi ne supărăm și spunem că Dumnezeu are ceva cu noi.

06 octombrie 2018

SODOMA - Fata nevazuta a homosexualitatii


SODOMA - Chiar şi în ziua de azi numele oraşului a rãmas asociat unor practici pe care morala le respinge şi care chiar sunt pedepsite cu moartea în unele state. Dar ce spune Biblia, în fond, locul în care a debutat de fapt istoria Sodomei?

Povestea distrugerii celor douã oraşe de la Marea Moartã, Sodoma şi Gomora, este relatatã în Geneza. Acolo aflãm cã pãcatul a acoperit cu umbra sa demonicã minţile oamenilor şi cã Dumnezeu a decis sã coboare din cer pentru a-l observa în toatã gravitatea sa şi a a-l pedepsi cum se cuvine. 

Constatarea amarã a divinitãţii rezultã în aneantizarea celor douã oraşe, dar la un moment dat Dumnezeu, cel Atotputernic, se întreabã: “Sã-i ascund lui Avraam ce am sã fac”? Avraam, cunoascând planurile divine, se îngrozeşte la anunţul unei asemenea distrugeri şi încearcã sã intervinã pentru cruţarea oraşelor, mãcar a celor drepţi care s-ar putea afla printre pãcãtoşi.

În cele ce urmeazã, Avraam, amintindu-şi că Lot este în Sodoma, s-a târguit cu Dumnezeu că dacă vor fi zece drepţi în Sodoma, să nu îi pedepsească şi pe ei împreună cu păcătoşii. Doi Îngeri s-au dus la Sodoma în căutare de oameni drepţi. Ei au fost primiţi în casă de Lot, care le-a dat şi de mâncare.

Însă sodomiţii, auzind că Lot a găzduit nişte străini, au venit la casa lui, cerându-i sã-i cunoascã. Se ştie cã în ebraicã verbul “a cunoaşte” mai are şi sensul de a avea relaţii sexuale, de unde probabil reputaţia deloc dezirabilã a sodomiţilor. Lot însã se opune cererii în vederea respectãrii regulii sfinte a ospitalitãţii, le propune în schimb sodomiţilor sã le ofere pe fiicele sale fecioare, ceea ce ar sugera existenţa unei oarecare motivaţii sexuale din partea sodomiţilor. 

Jean Girardoux, în piesa “Sodome et Gomorrhe”, condamnã amorul efemer, ceea ce reprezintã o lecturã într-o singurã cheie a povestirii biblice. Oricare ar fi pãcatul cãruia îi cad pradã sodomiţii, cert este cã fac dovada lipsei de ospitalitate, brutalitãţii nestãvilite şi nedreptãţii, greşeli fatale pe care Lot nu le poate tolera. 

12. Izolati in Romania - Catunul Cornetea, judetul Maramures

Izolati in Romania - Locuitorii din catunul Cornetea, judetului Maramures

(Episodul 12)

În episodul 12 (şi ultimul) al seriei de reportaje „ Izolaţi în România” , am mers pe drumuri mai puţin bătute ale Maramureşului - până la cătunele Cornăţea şi Cvasniţa. "Izolati in Romania" ne-a spus povestea oamenilor din acele locuri.

La graniţa cu Ucraina sunt cătune la care se poate ajunge doar pe jos. Cornăţea e cătunul cu şcoală, fără magazin şi, în loc de drum, o potecă de o oră. Învăţătoarea străbate poteca singură în fiecare zi şi chiar dacă se teme - mai ales toamna şi iarna - e convinsă, la fel ca şi celelalte învăţătoare care au fost aici, că nu va păţi nimic rău.

Copiii învaţă la Cornăţea până în clasa a IV-a, după care merg în fiecare zi pe jos, câte o oră, până la şcoala din Cvasniţa. Foarte puţini dintre ei mai ajung la liceul din comuna Poienile de sub Munte. Sunt ultimele cătune, din Maramureş, pe care Dite Dinesz ni le prezintă în episodul cu numărul 12 (şi ultimul) al seriei Izolaţi în România.

Cei mai mulţi tineri sunt plecaţi din sat, iar în Cornăţea mai întâlneşti doar mame, care au rămas acasă cu cei mici, şi cu bătrânii. „Nici biserică nu au aici, sus şi, pentru unii, au trecut ani de când nu au mai fost la o biserică. În Cornăţea nu există curent electric; doar în casele cu copii, Asociaţia Free Mioriţa a montat panouri solare. Iar Şcoala din Cornăţea e cea mică din România: o singură încăpere de 12 metri pătraţi, în care învaţă 14 copii”.

Acest documentar, impartit in 12 serii, realizat de TVR, iti va arata cat de diferiti putem fii ca oameni.

Acesti oameni traiesc ascunsi, in varf de munte sau in padurile ascunse ale judetelor din Romania, oameni simplii care nu au altceva de facut decat sa se multumeasca si sa isi traiasca viata, avand in fata ochilor un minunat peisaj.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

11. Izolati in Romania - Locuitorii catunelor din Muntii Ceahlau

Izolati in Romania - Locuitorii catunelor din Muntii Ceahlau

(Episodul 11)

În episodul cu numărul 11 al seriei de reportaje Izolaţi în România , batem drumuri între Neamţ şi Harghita şi găsim oameni cu suflet mare în cătunele Bârnadu şi Trei Fântâni.

„Deasupra stâncilor din Cheile Bicazului, e cătunul Bârnadu. E duminică dimineaţa şi bat clopotele la biserică. Nu e preotul, ci un localnic care are cheile. Cu lacrimi în ochi, povesteşte că toţi copiii lui sunt plecaţi, dar în fiecare duminică trage clopotele ca să nu uite cineva din Bârnadu că e sărbătoare”, ne povesteşte Dite Dinesz.

Episodul cu numărul 11, penultimul al seriei Izolaţi în România, ne plasează între Neamţ şi Harghita, unde echipa formată din Dite Dinesz şi Marius Danci ne face cunoştinţă cu locuitorii cătunelor Bârnadu şi Trei Fântâni.

Acest documentar, impartit in 12 serii, realizat de TVR, iti va arata cat de diferiti putem fi ca oameni.

Acesti oameni traiesc ascunsi, in varf de munte sau in padurile ascunse ale judetelor din Romania, oameni simplii care nu au altceva de facut decat sa se multumeasca si sa isi traiasca viata, avand in fata ochilor un minunat peisaj.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

05 octombrie 2018

10. Izolati in Romania - Catune din judetul Vrancea

Izolati in Romania - Locuitorii din catunele judetului Vrancea

(Episodul 10)

În episodul cu numărul 10 al seriei de reportaje Izolaţi în România, am ajuns în Vrancea, unde Dite Dinesz a reîntâlnit oameni cunoscuţi cu 10 ani în urmă.

După 10 ani, Dite Dinesz o reîntâlneşte pe Miuţa. Pentru ea, timpul nu a trecut în zadar în Poiana Stoichii. A înfiat o fetiţă, deşi n-a fost uşor să coboare de zeci de ori la oraş pentru a se întâlni cu fata ei şi, mai apoi, pentru a completa toate hârtiile pentru adopţie.

Fiica ei, Elena, îşi doreşte să fie alături de părinţii ei toată viaţa şi e convinsă că Poiana Stoichii e cel mai frumos loc din lume.

Peste munte, într-un alt cătun pe Valea Reghiului e Măriuţa, care, la cei 80 de ani ai săi, îşi aminteşte cum a înfiat-o pe fiica ei acum mulţi ani. Nu putea să aibă copii şi s-a rugat mult să nu rămână singură pe lume. Fata ei e acum în Grecia, iar ea, din casa fără curent, se gândeşte în fiecare seară să-i fie bine.

Acest documentar, impartit in 12 serii, realizat de TVR, iti va arata cat de diferiti putem fi ca oameni.

Acesti oameni traiesc ascunsi, in varf de munte sau in padurile ascunse ale judetelor din Romania, oameni simplii care nu au altceva de facut decat sa se multumeasca si sa isi traiasca viata, avand in fata ochilor un minunat peisaj.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

9. Izolati in Romania - Catune din judetul Alba

Izolati in Romania - Locuitorii din catunele judetului Alba

(Episodul 9)

La Râmeţi se întâlnesc două lumi, pe care Dite Dinesz ni le prezintă în episodul cu numărul 9 al seriei de reportaje Izolaţi în România . Despre locurile din Alba unde pădurea ia locul oamenilor.

În munţii de deasupra Cheilor Râmeţilor, pădurea ia locul oamenilor. Case aflate la distanţe mari una de alta, în care mai locuiesc doar bătrâni. Un singur om le mai calcă pragul, cu veşti bune sau rele: poştaşul din Râmeţi. L-am întâlnit şi-acum 10 ani, pentru că nu aveai cum să treci pe lângă el, fără să nu îl observi. Pe cal şi cu tolba în spate nu duce doar scrisori, ci mai ales vorbe bune pentru ultimii locuitori din cătunele ce ţin de Râmeţi.

În cătunul Cheia mai sunt doi locuitori şi mulţi turişti, mai ales vara. Turiştii vin în zona Râmeţului pentru a admira sălbăticia, dar oamenii locului suferă când văd poteci peste care s-a aşternut pădurea.

Acest documentar, impartit in 12 serii, realizat de TVR, iti va arata cat de diferiti putem fi ca oameni.

Acesti oameni traiesc ascunsi, in varf de munte sau in padurile ascunse ale judetelor din Romania, oameni simplii care nu au altceva de facut decat sa se multumeasca si sa isi traiasca viata, avand in fata ochilor un minunat peisaj.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

8. Izolati in Romania - Catune din judetul Bistrita-Nasaud

Izolati in Romania - Locuitorii din catunele judetului Bistrita Nasaud

(Episodul 8)

Aici, copiii care merg la şcoală au de parcurs câte două ore pe jos. În episodul al optulea al seriei de reportaje Izolaţi în România, Dite Dinesz ajunge în cătunul Ciosa din Bistriţa-Năsăud.

Ciosa, din Bistriţa-Năsăud, e cătunul în care nu vezi stâlpi de curent. Şi nici becuri aprinse seara. Pe alocuri, o lumină slabă, acolo unde Asociaţia Free Mioriţa a montat panouri solare.

În aceste locuri a fost cândva şcoală. De 10 ani, e închisă. Magazin sau medic găseşti după o oră de mers. Copiii care merg la şcoală au de parcurs câte două ore pe jos. De doi ani, mănăstirea din Piatra Fântânele le face viaţa mai uşoară. Copiii pot rămâne la mănăstire de luni până vineri şi astfel au de parcurs drumul de două ore doar de patru ori pe săptămână.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."



7. Izolati in Romania - Locuitorii de pe Delta Dunarii

Izolati in Romania - Locuitorii de pe Delta Dunarii 

(Episodul 7)

Sunt izolaţii care, pe timp de vară, devin o poveste pentru turişti. Iarna însă, când canalele îngheaţă, rămân doar ei. În episodul al şaptelea, seria de reportaje Izolaţi în România ajunge în Delta Dunării.

Ajungi la ei cu barca, după ce ai mers patru ore cu nava Pasagerul până la Sulina. Deşi vara îi caută turiştii, ei rămân oamenii pustiului. Arareori au vecini şi oriunde ar vrea să ajungă, trebuie să treacă o apă.

Cel mai greu o duc pescarii. Balta nu mai are peşte, dar singura lor sursă de existenţă este peştele. Sunt zile în care nu prind nimic, doar trec turiştii şi le fac câte o poză. Oamenii din Deltă sunt izolaţii care, pe timp de vară, devin o poveste pentru turişti. Iarna însă, când canalele îngheaţă, rămân doar ei.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

30 septembrie 2018

În mintea unui copil cu autism

Din punct e vedere medical, autismul este o tulburare de dezvoltare considerată drept una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Autismul este tulburarea centrală din cadrul unui întreg spectru de tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de spectrul tulburărilor autismului/autiste sau de tulburări pervazive de dezvoltare.

Aceste tulburări prezintă o largă varietate de manifestări, presupuse a fi rezultatul unor disfuncționalități de dezvoltare ale sistemului nervos central sau genetice. Simptome obișnuite ale autismului includ acțiuni repetitive/monomane, contact și comunicare limitată cu alte persoane și interese foarte restrânse. Cauzele specifice sunt încă necunoscute. Răspândirea bolii este cam de 6 la 1000 de persoane, și este de trei sau patru ori mai des întâlnită la băieți decât la fete. Autismul este prezent încă de la naștere și se păstrează pe durata întregii vieți.

Un grup de studenți de la UNATC (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) au încercat să arate oamenilor ce e în mintea unui copil cu o astfel de boală prin intermediul unui film-experiment. Nu știu cât de tare s-au apropiat de "adevăr" dar videoclipul merită vizionat.

Oare câți dintre noi nu suntem la fel, din punct de vedere spiritual? Auzim toate predicile, citim atât de multe din Biblie, vedem cum Dumnezeu ne binecuvîntează zi de zi, dar totuși nu auzim Vocea lui Dumnezeu care ne întreabă: "Ce faci cu viața ta, când ești în Biserică, dar gândul îți e departe; Ce faci cu pocăința ta, când, de lângă tine pleacă oamenii în venicie fără să le fi spus nici măcar odată despre Mine...?"

27 septembrie 2018

Leonard Ravenhill - Un om al rugaciunii

(18 iunie I907 - 27 noiembrie 1994)
S-a născut în anul 1907 în Leeds, Yorkshire, Anglia şi a urmat Cliff College din Anglia. A învăţat sub îndrumarea lui Samuel Chadwick. A fost student al Istoriei Bisericii şi expert în domeniul TREZIRII.

În 1939 s-a căsătorit cu o asistentă irlandeză, pe nume Martha. Împreună au avut trei băieţi: Paul, David si Phillip; Paul şi David sunt lucrători pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, iar Phillip Leonard Ravenhill (1945-1997) a fost un bun cercetator în Smithsonian Institute din Washington, D.C.

În 1950, Leonard şi familia sa s-au mutat din Marea Britanie în Statele Unite ale Americii. Apoi, în 1980, Leonard s-a mutat din nou într-o casă langa Lindale, Texas, foarte aproape de Last Days Ministries (LDM) Ranch unde Leonard a predat în mod regulat.

Printre cei cărora Ravenhill le-a fost mentor, se numără: Ravi Zacharias, Tommy Tenney, Steve Hill, Charles Stanley, Bill Gothard si David Wilkerson.

Referitor la discrepanţele dintre Biserica Nou Testamentală şi viaţa bisericii din timpul său (iar în zilele noastre, aceasta s-a agravat mult mai mult), Ravenhill a accentuat şi a strigat principiile trezirii spirituale biblice, fără nici un compromis, în toate învăţăturile şi cărţile sale. Mesajul său este unul fără compromis, lipsit de frică şi radical. Pentru acei care l-au cunoscut personal a fost o persoană cu adevărat atrăgatoare.

A plecat la Domnul în Noiembrie 1994.

A.W. Tozer: „ Faţă de asemenea oameni, Biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant este că rareori încearca să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o. Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea Bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barba pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să-i facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire. Un om ca el nu este un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie, care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant, care se îndoapă la masă şi râd la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, este un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri aşa cum închizi robinetul la apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu doar când şi cand; pretutindeni, nu ici si colo. Iată de ce omul acesta este diferit. Faţă de Leonard Ravenhill este imposibil să fii neutru. Cei ce-l cunosc se împart în doua tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare.”

David Bercot: “ L-am întâlnit pe Leonard prima dată în 1989, când avea 82 de ani, iar sănătatea lui era foarte şubredă. La prima vedere, nu m-aş fi gândit că Dumnezeu mai poate folosi acest om cărunt şi foarte fragil. Umbla încet şi nesigur, iar uneori avea nevoie de ajutor să se ridice şi să se aşeze pe scaun. Totuşi, imediat după ce şi-a deschis gura, am realizat foarte repede, că am greşit total. La 82 de ani, Leonard încă vorbea cu foc şi convingere şi părea că ochii lui pătrundeau adânc chiar în sufletul meu. În ultimii ani ai vieţii sale, Leonard modera o întâlnire de rugăciune, o dată pe săptămână (mai târziu, o dată pe lună), la care participau în special pastori şi evanghelişti. Unii din aceşti oameni călătoreau chiar şi patru ore pentru a participa la aceste întâlniri de rugăciune. Am participat la aceste întâlniri din 1989 până s-au terminat în vara anului 1994, câteva luni înainte de moartea lui Leonard. De-a lungul anilor în care am participat la aceste întâlniri, nu am plecat niciodată fără să fiu adanc provocat de ceea ce spunea Leonard. Unul din darurile lui era abilitatea de a crea în mod spontan maxime spirituale pătrunzătoare pe masură ce vorbea. Acestea erau scurte, observaţii memorabile despre Dumnezeu, biserică şi lume. Întotdeauna îmi luam un carneţel cu mine la aceste întâlniri pentru a nota aceste observaţii. Iată câteva din acele observaţii pătrunzătoare, din acele întâlniri:

• “Un evanghelist de succes atinge sentimentele oamenilor. Un profet adevărat atinge conştiinţa oamenilor”.
• “Ultimele cuvinte ale Domnului Isus către biserică (în Apocalipsa) au fost: Pocăieşte-te!”
• “Un adevărat pastor nu doar arată calea, ci merge pe ea”.
• “Niciodată nu trebuie să faci reclamă unui foc. Toţi vin alergând acolo unde este un foc. În acelaşi mod, dacă biserica ta arde, nu va trebui să anunţi aceasta. Comunitatea va fi ştiut deja”.
• “Ioan Botezătorul nu a făcut vreodată vreo minune. Totuşi, a fost mai mare decât oricare din profeţii Vechiului Testament”.
• “Mă îndoiesc că mai mult de 2% din creştinii declaraţi din Statele Unite sunt cu adevărat născuţi din nou”.
• “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. El mistuie mândria, pofta trupească, materialismul şi alte păcate”.
• ”Sunt numai două feluri de oameni: cei morţi în păcat şi cei morţi faţă de păcat”. (Referitor la întunericul care a învăluit creştinătatea)".
• “Când stai într-o cameră întunecoasă, poţi fie să blestemi întunericul, fie să aprinzi o lumânare”.
• “Copiii îţi pot spune ce zice Canalul 7, dar nu şi ce spune Matei 7”.
• “Unele femei petrec o jumătate de oră -o ora pregătindu-şi exteriorul (haine deosebite, machiaje etc.) pentru biserică. Ce s-ar întâmpla dacă am petrece toţi acelaşi timp pregătindu-ne în interiorul nostru, pentru biserică cu rugăciune şi meditaţie?"
• “Maturitatea vine din ascultare, nu neapărat odată cu vârsta”.
• “Singura dată când poţi spune cu adevărat : Cristos este tot ce am nevoie!, este doar atunci când Cristos este tot ce ai”.
• “De ce ne aşteptăm să fim trataţi în lumea asta mai bine decât a fost tratat însuşi Domnul Isus?”
• “Trebuie să facem ce putem pentru Dumnezeu, înainte ca El să ne dea puterea să facem ceea ce noi nu putem”.
• “Biblia este fie radicală, fie demodată”.
• ”Mărturiile sunt minunate. Dar, atât de adesea vieţile noastre nu se potrivesc cu mărturiile noastre”.
• “Orice metodă de evanghelizare va merge, dacă Dumnezeu este în aceasta”.
• “Dacă un creştin nu are necazuri în lume, ceva nu este în regulă”.
• “Principala mea ambiţie în viaţă a fost să fiu pe lista cea mai dorită de Diavol”.
• “Când există ceva în Biblie, iar Bisericii nu îi place, îl numesc legalism”.
• “Poţi avea toată doctrina, în mod corect, şi totuşi să nu ai prezenţa lui Dumnezeu”.
• “Mulţi pastori mă critică pentru că iau Evanghelia atât de serios. Dar oare cred ei că în ziua Judecăţii, Cristos mă va pedepsi, spunându-mi “Leonard, tu M-ai luat prea în serios?”
• “Dacă Isus ar fi predicat acelaşi mesaj pe care lucrătorii îl predică astăzi, nu ar fi fost niciodată răstignit”.
• “Există o diferenţă între a-ţi schimba opinia şi a-ţi schimba stilul de viaţă”.
• “Seminariile noastre de astăzi produc oameni morţi”.
• “Cum poţi dărâma întăriturile lui Satan dacă nici măcar nu ai puterea să stingi televizorul?”
• “Unitatea Bisericii vine din smerenia colectivă”.
• “Dacă toată Biserica ar fi înşelată, aceasta nu este o scuză pentru tine de a nu-L urma pe Cristos”.
Sursa:
ResurseCrestine

24 septembrie 2018

George Müller - Un tata pentru 2000 de orfani

27 septembrie 1805 - 10 martie 1898
George Müller a fost un tânăr german din înalta societate care l-a cunoscut pe Hristos și s-a dedicat lucrării Lui. Misiunea lui a fost să salveze orfanii de la o viață crudă. El a reușit într-adevăr - nu doar că i-a salvat, dar le-a și purtat de grijă, i-a hrănit și i-a educat. Costurile unei asemenea lucrări erau enorme. Cu toate acestea, într-un mod extraordinar, nu a fost nevoie să ceară niciodată nimănui bani, ci s-a rugat, iar Domnul a purtat de grijă. Copiilor nu le-a lipsit niciodată nici o masă, el purtând de grijă la peste 2000 de copii în timpul vieții sale.

Copiii străzii nu sunt o noutate, au existat dintotdeauna. Societatea de astăzi încearcă să îi ajute, însă în urmă cu 200 de ani, în ţări precum Anglia, erau trataţi precum paria societăţii. Orfanii erau forţaţi să trăiască din cerşit sau furt. În oraşul Bristol, George Müller avea să schimbe destinul a mii de astfel de vieţi...

George Müller a avut o tinereţe agitată. Dragostea de băutură şi femei l-a determinat să fure bani chiar şi de la familie şi prieteni apropiaţi. Însă la facultate a ajuns să-L cunoască pe Hristos și a fost mântuit. A început să studieze intens Scripturile şi să predice, visând să devină misionar. În 1829, s-a mutat din Germania în Anglia, unde l-a întâlnit pe Henry Craik, o întâlnire care avea să îi schimbe destinul. Acest pastor i-a povestit despre credinţa unui medic stomatolog care împreună cu soţia lui au vândut posesiunile şi au dăruit banii săracilor. Mai mult decât atât, acest medic a renunţat la cabinetul lui profitabil de stomatologie şi a plecat ca misionar în Bagdad fără nici un ban, doar având credinţă că Dumnezeu le va purta de grijă. Müller a fost profund marcat de acest exemplu de credinţă şi s-a hotărât să trăiască o astfel de viaţă.

La scurt timp s-a căsătorit cu Mary, sora lui Henry. Împreună au hotărât să trăiască prin credinţă şi să spună despre nevoile lor doar lui Dumnezeu, un pas curajos pe care mulţi l-ar considera neînţelept. Chiar şi atunci când cineva din biserică îl intreba daca are nevoie de bani, el nu răspundea ci lăsa ca Dumnezeu să îi convingă de lucrul acesta. Dumnezeu îşi arăta credincioşia de fiecare dată. Familia Müller s-a mutat în Bristol pentru a-l ajuta pe Henry în slujire. Cei doi au înfiinţat Institutul de Studiere a Scripturii cu scopul de a distribui Scriptura, a susţine misiunea din jurul lumii, pentru organizarea de şcoli duminicale zilnice pentru copii şi adulţi şi pentru a oferi acces copiilor săraci în aceste şcoli.

În Bristol însă, o altă problemă a început să îl preocupe intens pe Müller. La uşa casei băteau adesea copiii străzii care cerşeau mâncare. Guvernul nu avea altă soluţie decât să îi trimită în azilele de săraci, locuri îngrozitoare în care copii erau forţaţi să locuiască cu bolnavi psihic şi persoane agresive. În 1834 existau doar 12 orfelinate în Anglia, toate percepeau taxe de şcolarizare şi acceptau orfani doar din familiile clasei de mijloc.

Müller nu a mai putut ignora nevoile orfanilor. El a început să se roage insistent în această direcţie, crescând în credinţa că Dumnezeu îl va ajuta. Müller a prezentat viziunea sa congregaţiei, menţionând că va deschide orfelinatul atunci când va avea cele necesare şi că se încrede în Domnul pentru a primi resursele fizice şi umane pentru ca această lucrare să pornească. După doar 1 an, Müller a deschis 3 orfelinate care găzduiau peste 90 de orfani care trebuiau îmbrăcaţi, hrăniţi şi educaţi. Toate cele necesare veneau în faţa uşii sau prin poştă, iar provizille erau în cantităţi mai mari decât necesare. Müller aducea în rugăciune nevoile, iar El le purta de grijă.

După primii doi ani, Müller avea să experimenteze 7 ani de grea încercare. De multe ori se întâmpla ca masa să fie pusă, dar fără mâncare. În ultima clipă, se auzea o bătaie la uşă şi cineva aducea de mâncare. Müller avea să împărtăşească pentru prima oară realitatea situaţiei în care se aflau cu echipa de slujire a orfelinatelor. Müller i-a rugat să identifice ce puteau vinde pentru a putea obţine banii necesari continuării lucrării. Chiar membri echipei de slujire şi-au vândut obiecte personale pentru a ajuta lucrarea. Pe parcursul vieţii sale, Müller a donat echivalentul a 700.000 de dolari, bani primiţi pentru nevoile lui personale. El nu a fost niciodată un om bogat.

După deschiderea celui de al patrulea orfelinat, spaţiul a devenit neîncăpător pentru cei 140 de copii, iar vecinii tot mai deranjaţi de gălăgie. Müller s-a rugat şi a ajuns la concluzia că sosise timpul să se mute pentru a putea lua în îngrijire mai mulţi orfani. Acesta era un pas şi mai mare în credinţă. Dar cum era Müller convins de voia lui Dumnezeu pentru paşii următori? El petrecea ore în rugăciune şi studierea Bibliei. Aceasta era prioritatea lui. Continua în acest fel zile în şir până simţea că Dumnezeu îi vorbeşte în adâncul inimii lui. Aşa a înţeles că nu trebuie să se mute în alte clădiri existente, ci să le construiască.

Această investiţie avea însă să coste foarte mult, aproape un milion de dolari în banii de astăzi. În timp de o săptămână, Müller a primit o zecime din suma totală. Müller avea acum nevoie de pământ pentru construcţie. A găsit un teren nu departe de centrul oraşului Bristol. Proprietarul pământului spera să vândă pământul cu un preţ ridicat, însă după o noapte nedormită a coborât semnificativ preţul. A fost o nouă situaţie în care Müller a văzut cum Dumnezeu le-a purtat de grijă. A refuzat să se împrumute de la bancă şi nu a început lucrările de construcţie până în clipa în care a primit întreaga sumă aferentă lucrărilor.

În aceaşi perioadă, economia ţării s-a prăbuşit. Inflaţia a crescut iar preţul produselor de bază s-a dublat. Acest context a reprezentat o nouă oportunitate pentru a arăta credincioşia Domnului. La doar 2 ani şi jumătate după prima donaţie pentru construcţie, Müller avea toate fondurile necesare şi construcţia a început. După alţi doi ani, noul orfelinat şi-a deschis porţile pentru 300 de copii. În următorii 21 de ani, peste 2000 de copii aveau să găsească adăpost, mâncare şi dragoste în orfelinatele ridicate de Müller.

Atitudinea lui Müller faţă de copii era revoluţionară pentru acea vreme. Pe lângă o educaţie religioasă bună, fiecare copil primea şi o educaţie generală de calitate, adesea mai bună decât cea din şcolile de stat. Müller a fost criticat pentru că oferea acestor copii o educaţie mai înaltă decât condiţia lor socială. Orfanii erau însă pregătiţi pentru viaţa de adult când venea momentul să plece din orfelinat şi găseau uşor slujbe bune.

Renumitul scriitor Charles Dickens a vizitat orfelinatele lui Müller pentru a se convinge de tratamentul oferit copiilor. Dickens a fost atât de impresionat încât a scris articole pentru mai multe ziare, o publicitate pe care banii nu o pot cumpăra.

După vârsta de 70 de ani, Müller început să călătorească şi să împărtăşească şi altora experienţa sa bogată cu Dumnezeu în 42 de ţări, vorbind chiar şi la Casa Albă. Chiar dacă şi-a îngropat atât fiica cât şi prima și cea de a doua soţie, a continuat să vorbească despre un Dumnezeu iubitor şi prezent până în anul 1898 când a murit.

În ziua înmormântării lui Müller, fabricile din Bristol şi-au întrerupt activitatea. Mii de oameni au venit să îi aducă un ultim omagiu celui care a fost transformat de Dumnezeu dintr-un hoţ care își înşela cei mai apropiaţi prieteni, într-un om care s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu şi a strâns echivalentul a 180 milioane dolari doar prin rugăciune şi credinţa în El. Multe alte vieţi au fost transformate datorită credinţei şi curajului lui Müller. Chiar dacă nu mai este printre noi, lucrarea iniţiată de el încă există, iar mesajul lui Müller răsună şi azi: Dumnezeu este real, un Dumnezeu în care îţi poţi pune încrederea!
Sursa:

23 septembrie 2018

Lepra exista si azi, "satul" Tichilesti - partea II

In urma cu 7 ani am publicat un articol legat de un loc unic in Romania si in toata Uniunea Europeana, un loc pe care Filip Brauner (sau Felix Brunea Fox, "asul reportajelor", cum mai era numit in perioada interbelica de catre Geo Bogza sau Tudor Arghezi), autorul volumului "5 zile printre leprosi" scris in anul 1928, l-a numit un loc frumos, plin de oameni minunati. 

Nu scriu acum alte lucruri despre acest loc, las doar un reportaj facut de cei de la emisiunea "In premiera", in care este prezentat "Satul Tichilesti" din judetul Tulcea, si ce a mai ramas din el in luna iunie 2018 si un link inspre postarea din anul 2011 (acceseaza linkul aici). Inainte de a viziona videoclipul, iti recomand sa te uiti putin peste vechiul articol, ca sa iti dai seama de schimbarile aparute in acest loc.





Johann Wilfgang von Goethe - Adevărul e adevăr, chiar dacă doare!

23 Septembrie 2018

Johann Wolfgang von Goethe - 28 august 1749 - 22 martie 1832 (wikipedia)

Adevărul e dureros și poate provoca suferința, poate provoca rușine sau te poate elibera de anumite stări și poveri pe care le porți de atâta timp.

 "Minciuna are picioare scurte" spune un proverb vechi, și de multe ori chiar facem promisiuni că nu ne vom mai folosi de minciună pentru a scăpa din anumite situații, însă e atât de mare tentația - pentru unii e obișnuință - încât nu putem să ne lăsăm de ea. Mai degrabă toleram păcatul decât adevărul. Am auzit cazuri în care, spunea cineva că mai bine să fie mințit bine decât să "îi dea o palmă peste obraz cu adevărul."

Johann Wolfgang von Goethe a fost (și este) considerat una din cele mai de seamă personalități ale culturii universale, poet german, om de știință și "ilustru gânditor". 

A studiat "educația religioasă luterană" la o școală publică din anul 1756 până în 1758, iar aceste cursuri includeau lectura Bibliei și prezența la slujbe religioase în fiecare duminică la Biserică. Înainte cu un an, însă, avea să se întrebe dacă ceea ce bătrânii vremii și părinții săi îi împărtășiseră până atunci era bun de urmat, asta din cauza unui cutremur din 1755 ce a avut loc în Lisabona în care au murit mai mulți oameni. 

Cu toate că a studiat (printre altele) "educația religioasă luterană", în vara anului 1771 a susținut dizertația juridică, însă nu i-a fost aprobată deoarece conținea "opinii și păreri diferite și contrare doctrinelor bisericești." 

După mulți ani, cuprins de bătrânețe și măcinat boala a început să îl preocupe iar starea sa spirituală, ca înainte. În 1823 se îmbolnăvește de "inflamație a pericardului inimii"...acesta fiind momentul în care el începe să realizeze că, de fapt, sufletul e ceea ce contează.

A murit pe data de 22 august 1832, nu de bătrânețe, cu toate că avea deja trecut de 82 de ani, ci de pneumonie. Potrivit doctorului sau Carl Vogel, care nu era chiar lângă el în acele momente, ultimele cuvinte ale lui Goethe au fost: "Mehr licht! (mai multă lumină)." Nu se știe la ce se referea când a spus asta, însă dacă putem privi din punct de vedere spiritual, și atunci, ca și acum, lumea are nevoie de lumină, are nevoie să o accepte, pentru că lumina e peste tot în jurul nostru, trebuie doar să o acceptăm.

Gândindu-ne acum la viața pe care acest om a avut-o, de la religios la ateu și înapoi la religios, la faptul că a nu crede că Dumnezeu există sau că "dacă" El există, e un Dumnezeu care pedepsește pe cel bun împreună cu cel rău, este o minciună și nu putem să nu observăm faptul că el a schimbat ceea ce părinții lui credeau, credința lor, cu nimic, iar apoi, înspre sfârșit, a "îmbrățișat" iar credința în Dumnezeu.

A folosit citatul de mai sus, făcând referire la multele sale scrieri, poezii, piese de teatru, cărți și altele, înțelegând că orice ar spune, ar fi fost tolerat, însă când a spus că e mai important sufletul, a fost aspru criticat. Atunci când spunem minciuni, "prostii", toată lumea ne acceptă și se trece ușor cu privirea peste, însă atunci când spunem un adevăr, fiind dureros, el nu mai este acceptat iar noi suntem "în pericol" de a fi dați la oparte, marginalizați.

Adevărul poate fi înțeles ușor sau greu, depinde de cum vrem să îl înțelegem, asta nu înseamnă că e și acceptat de fiecare dată.

Folosește adevărul indiferent de situație, învață să-i înfrunți consecințele, îți va fi mai ușor pe urmă, spunând adevărul, nu va mai trebui să ții minte alte lucruri legate de acel subiect. 

Închei cu versetul din Apocalipsa 22:15:

"Afară vor sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli,
și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună."