22 septembrie 2018

Viata nu se explica, ea se traieste

22 Septembrie 2018

Luigi Pirandello - 28 iunie 1867 - 10 decembrie 1936 (wikipedia)

Din întâmplare am dat peste descrierea unui blog zilele trecute. Acea descriere era un dialog între doi prieteni. Un dialog ce sună cam așa:

"- Într-o zi și noi vom muri, spuse unul dintre cei doi, în timp ce se uitau la o poză cu un corp neînsuflețit al unui bărbat.
- E adevărat, răspunse celălalt, dar până atunci, în toate celelalte zile trăim."

Am ales și acest citat al lui Luigi Pirandello pentru că se potrivește, oarecum, cu zilele de azi. Noi avem certitudinea că trebuie să ne explicăm anumite lucruri ce ni se întâmplă. Credem că dacă vom afla DE CE, vom trăi mai liniștiți pe urmă. Avem tendința să întrebăm mereu "de ce e viața grea, de ce e scurtă, de ce nu avem sau de ce avem..." Unul dintre răspunsurile la aceste întrebări îl poți găsi fie în imagine, fie în dialogul de mai sus.

Luigi Pirandello a fost un dramaturg, romancier, poet și eseist italian, laureat al premiului Nobel pentru literatură (pentru îndrăzneață și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice). Viața lui nu a fost una ușoară. După ce a fost în pragul sinuciderii din cauza unui șir de "nenorociri" care s-a abătut asupra lui, ca de exemplu o pareză a lăsat grave sechele psihice asupra soției sale, care mai târziu a fost internată într-un ospiciu, iar problemele financiare își pun puternic amprenta, totul pornind de la un accident în mînă de sulf a tatălui său în 1903.

Însă într-o zi și-a dat seama că "viața nu se explică, ea se trăiește...", a încetat să își mai pună întrebări legate de veșnică problemă "existențială", nu a mai căutat răspunsuri, a ales să își trăiască viața așa cum îi e dată. În anul 1934 primește premiul Nobel, cum spuneam mai sus, pentru literatură. Murind doi ani mai târziu, în 1936, dar liniștit că a aflat acum, spre sfârșit, ca un lucru foarte important în viață e CUM te pregătești pentru ziua în care vei muri, nu poți trăi cu gândul doar la ziua în care vei muri, trebuie să te gândești și la celelalte zile care au rămas până atunci.

Nu are sens să te gândești și să îți faci calcule vreme de 40,70,80 de ani, să îți "umpli capul cu tot felul de formule" și să uiți să te pregătești pentru ce va urma, să uiți să trăiești viața pe care ai primit-o de la Dumnezeu, nu ca să cauți răspuns la "de ce am primit viața" ci să o trăiești pregătindu-te pentru CER.

09 septembrie 2018

Infruntarea mortii ne schimba prioritatile

Am primit de curand acest video pe mail, iar tema lui era "Infruntarea mortii ne face sa ne schimbam prioritatile." In el se vorbeste despre cat de importanta este pentru noi credinta in Dumnezeu. Nu avem timp sa citim, sa studiem, sa ne rugam...a dat si un exemplu, in care, un prieten al sau era atat de ocupat cu afacerea pe care o avea de condus incat nu mai avea timp de relatia sa personala cu Dumnezeu. Intr-o zi, insa, in urma unui control de rutina, a descoperit ca are cancer. De atunci, toate prioritatile lui s-au schimbat, brusc, nu mai erau asa importante afacerile, banii si alte lucruri care il indepartau de Dumnezeu...urmareste videoclipul si raspunde la intrebarea: "care lucru e mai important pentru tine decat Dumnezeu si care iti sunt prioritatile in viata"?

08 septembrie 2018

Tabita Bahier - Ce ai face daca ai mai avea de trait o saptamana?

Citeam zilele trecute un articol scris de catre Tabita Bahier, o tanara care incerca sa faca ceva bun pt Dumnezeu. Titlul acelui articol era o intrebare pe care si-a adresat-o singura: "ce as face daca as mai avea de trait o saptamana?" Mi-a placut titlul acela, dar mai mult decat titlul, m-a uimit continutul pe care l-a așternut sub titlu, a scris cateva ganduri si lucruri care erau importante pentru ea...o lista cu ceea ce ar face ea in ultima saptamana ramasa pe acest pamant. 

Inspre sfarsitul listei a scris niste cuvinte destul de dureroase pentru fiecare dintre noi: "Dacă nu ai reușit într-o viață să te împaci cu Dumnezeu, să faci oamenii mai fericiți, să devii un om mai bun, să oferi o floare, să fii un prieten de încredere, să fii sincer, iubitor, recunoscător...dacă nu ai reușit să schimbi ceva într-o viață, în 10-20-30 sau 50 de ani, atunci nu vei reuși să faci toate astea într-o săptămână! O săptămână e timp suficient pentru a spune "La revedere", pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru ce ai primit cât ai fost in viață.

Cata dreptate a avut, cred ca multi dintre noi avem tendinta sa spunem ca nu avem timp destul pt a face anumite lucruri, suntem mult prea ocupati sa ajutam pe cel ce e in nevoie, sa ridicam pe un cazut, sa dam o haina celui care nu are...nu avem timp decat sa vorbim de rau pe pastor, sa criticam pe unul care are o masina mai scumpa. Spun versurile unei  poezii: "E mult prea scumpa viata asta/S-o lasi sa treaca fara "rost"..." stim ca timpul pierdut nu il mai putem intoarce, stim ca o vorba spusa nu o mai putem sterge, si cu toate astea nu facem nimic pt a schimba ceea ce am putea să schimbăm atunci cand inca se mai poate. Pierdem atâta timp pe lucruri fără valoare, iar la moarte tanjim dupa o clipă macar.

Articolul  l-a scris pe ResurseCrestine.ro in data de 20.10.2016...nu dupa multe zile a aparut o stire in care se spunea ca aceasta tanara a plecat Acasa.

Mai jos poti (chiar recomand) sa asculti marturia ei:


Mai jos gasesti articolul original scris de catre Tabita, citeste-l cu atentie.

Ce este viața?

Am citit atâtea păreri despre acest subiect, am văzut și auzit multe definiții date vieții, încât tind să cred că fiecare om o vede și o definește în felul său. Dar înainte de toate, înainte de a găsi cea mai potrivită definiție, trebuie să poposim o secundă pe aleea sufletului nostru, să ne găsim starea de spirit potrivită și apoi să începem să vorbim despre viață. Fiecare om are viața sa! Fiecare om are o poveste, un fir epic al evenimentelor ce s-au derulat de-a lungul anilor săi și care au alcătuit viața.
În concepția personală, viața reprezintă o înșiruire de evenimente pe care am început să le realizez din ziua în care Dumnezeu m-a ales să exist și care se vor sfârși când tot El va decide să nu mai fiu.
Viața, așa cum este ea, este un dar oferit nouă, muritorilor de rând, pentru a lasă un semn în calea trecerii noastre prin ea.
Îmi place să o asemăn cu o carte, cu coperți groase, iar fiecare zi să o văd ca pe o nouă filă întoarsă.

Ce aș face dacă aș ști că mai am de trăit doar o săptămână?

A fost o întrebare pe care mi-am pus-o de curând, fără a fi influențată de ceva anume.
M-am gândit mult până să pot formula un răspuns. A fost un exercițiu greu.
Cred că toți ne cutremurăm în fața morții...iar această teamă de moarte nu este cauzată de proces în sine, ci de teama de a fi muritori veșnici. Avem în structura noastră viața și dorința de a trăi veșnic. Dacă as ști că mai am de trăit doar o săptămână, mai întâi aș plânge puțin, nu prea mult, fiindcă nu mi-ar permite timpul. Apoi, m-aș vedea cu toți oamenii pe care îi iubesc, să-mi iau "La revedere" și să-i rog să nu fie triști. Aș râde cu ei. Ne-am aminti momente frumoase și ne-am promite că ne vom revedea, ne vom reîntâlni cândva. Le-aș cere iertare tuturor pe care i-am rănit cu voie sau fără voie.
Apoi i-as îmbrățișa, aș dărui oamenilor dragi lucrurile mele, ca să aibă grijă de ele, să se bucure și să le folosească mai departe. Mi-aș cumpara rochia de mireasă potrivită pentru drum. Aș ieși în natură, aș lua un pix și un carnețel și mi-aș așterne gândurile de recunoștință către un Dumnezeu care mi-a oferit darul de-a trăi, bucurându-mă pentru ultima oară de tot ce mă-nconjoară. Cred că conștiența faptului că ne aflăm în fața morții ar trebui să ne aducă la o adâncă cercetare, iar aceasta să ne aducă la împăcarea cu Creatorul și cu noi înșine!
În condițiile astea și nu numai, îmi pare cel mai de calitate timp petrecut în ultimile clipe de viață: să stai în singurătate să dialoghezi cu Cel care te-a creat!
Apoi, le-aș scrie oamenilor dragi din viața mea o scrisoare în care i-aș ruga să fie fericiți. Să nu își mai amâne bucuriile, să nu-și mai amâne iertările, să nu-și mai consume viața lăsând mereu pentru mai târziu ceea ce e important.
Să nu mai aleagă banii, puterea, ambiția, vanitatea, ci dragostea și oamenii! Să trăiască mereu ca și cum ar mai avea de trăit doar o săptămână!
Dacă aș mai avea de trăit doar o săptămână i-aș aminti mamei mele că e cea mai minunată mamă din lume! Apoi le-aș apune celor dragi cât de mult înseamnă pentru mine!
I-aș ruga să-mi promită că vor fi fericiți și le-aș promite că ne vom reîntâlni cândva. Le-aș spune cât de mult mi-aș dori să nu uite de mine.
Le-aș spune că dacă nu au făcut toată viața ceea ce trebuia să facă, într-o săptămână nu vor mai avea timp decât să își ia "La revedere"! Le-aș spune să se grăbească să se pocăiască și să nu aștepte ultima săptămână.
OK, poate am și plânge puțin, dar nu prea mult pentru că nu ne-ar ajunge timpul.
Dacă nu ai reușit într-o viață să te împaci cu Dumnezeu, să faci oamenii mai fericiți, să devii un om mai bun, să oferi o floare, să fii un prieten de încredere, să fii sincer, iubitor, recunoscător...dacă nu ai reușit să schimbi ceva într-o viață, în 10-20-30 sau 50 de ani, atunci nu vei reuși să faci toate astea într-o săptămână!
O săptămână e timp suficient pentru a spune "La revedere", pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru ce ai primit cât ai fost in viață.
Pregătește-te să te întâlnești cu El înainte de-a fi "prea târziu"!
Puși în fața morții ne dam seama brusc de faptul că vrem să facem foarte multe lucruri...oare de ce nu le facem și acum?! Ne privăm singuri de fericire, de cele mai multe ori din neglijență sau poate din inconștientă.
E adevărat că nu avem data "concretă" a ceea ce noi numim "sfârșitul nostru", dar știm că el va veni.

31 martie 2018

Darul neterminat - Dan Walsh

AR PUTEA OARE UN DAR DIN TRECUT SĂ VINDECE O INIMĂ ZDROBITĂ? 

Ian Collins este un bătrân rămas fără fiul său. Patrick Collins este un băiețel rămas fără tată. Pe lista de cadouri pe care și-ar dori să le primească de Crăciun, Patrick a trecut doar trei lucruri. Își dorește ca cei din armată să-l găsească pe tatăl său. Își dorește să plece din casa bunicului său. Și își mai dorește soldatul de lemn, prăfuit, din podul bunicului - un obiect pe care îi este interzis să-l atingă. 

Romanul "Darul neterminat", a cărui acțiune se desfășoară în luna decembrie a anului 1943, este povestea captivantă a unei familii ce are nevoie de iertare. Cu farmecul său simplu, cartea ne amintește despre lucrurile mici care au puterea de a schimba dramatic inima unui om - rugăciunile unui băiețel, o cutie de pantofi plină cu scrisori de dragoste, chiar și un soldat sculptat doar pe jumătate și demult uitat. O povestire nostalgică despre împăcare ce vă va atinge inima! 

Un roman pe care merită să-l aveți în bibliotecă! Cartea lui Dan Walsh este o povestire emoționantă despre răscumpărare și iertare. Nu am putut să o mai las din mână și m-a făcut să plâng, ceea ce nu e tocmai ușor." (Colleen Coble, autoarea cărții Rock Harbor și a seriei Lonestar).

Cateva cuvinte despre carte:

Un roman emotionant in care personaj principal este Patrick, un baietel de 7 ani care, din nefericire, isi pierde mama intr-un tragic accident de masina. Cand cei de la asistenta sociala, domnisoara Katherine Townsend, mai exact, il duce pe Patrick in casa bunicului - tatal tatalui sau, Ian Collins, pe numele sau - el nu stie ceea cine va urma sa intalneasca, pentru ca, dupa cum e descris si in carte, nu a avut aproape deloc tangenta cu bunicii inainte de nefericitul eveniment.

In timp ce tatal sau - Shawn Collins - este in armata, fiind pilot, Patrick asteapta cu nerabdare ziua in care va veni sa il ia din casa bunicului.

Datorita incapatanarii, arogantei si rautatii de care Ian Collins da dovada, il lasa pe baietel cu un gust amar...el gaseste puterea de a ramane calm, de a nu se speria de furia bunicului, in fotografia cu parintii sai care o aseaza in camera in care el era "cazat", simtind de multe ori cum cei doi - parintii lui - ii dau sfaturi.

Atunci cand Patrick gaseste in podul casei bunicului un soldat din lemn sculptat doar pe jumatate, stie exact ca acesta e lucrul pe care si-l doreste de Craciun, pe langa dorinta de a pleca din casa bunicului. Fiecare tentativa de a-i cere bunicului soldatul de lemn, s-a terminat cu nervi intinsi la maxim din partea lui Ian Collins, insa ultima data cand era gata sa "incheie o afacere cu el", sa ii dea chiar banii de buzunar pe care ii facuse din curatatul zapezii, cei 5 dolari, s-a terminat cu fuga lui Patrick pe strazile inghetate ale orasului. In incercarea de a gasi un telefon public pentru a lua legatura cu cea care ii devenise o prietena baietelului, domnisoara Townsend, ajunge sa adoarma intr-un colt acoperit de cartoane, aproape inghetat. Era o noapte foarte racoroasa, viscol, zapada ce acoperea strada vazand cu ochii. Insa Ezra Jeffries, care cauta prin tomberoane cate ceva "de-ale gurii" auzi scancetele care veneau de sub cartoane, il lua pe Patrick in brate si il duse la el acasa, iar  familia "de culoare" s-a ingrijit de el cum putu mai bine. Dupa cateva ore de somn, isi reveni si se uita buimacit in jur.

Intre timp, in casa lui Ian Collins, care deja se simti vinovat pentru tratamentul acordat nepotului sau, politia facea promisiuni ca il va gasi pe micutul fugar viu si nevatamat, cu toate ca daca adormise pe undeva pe strada, parea cam imposibil de a fi gasit in viata, insa promisiunea recompensei de 5 mii de dolari a bunicului lui Patrick, ii facea pe politisti sa priveasca numai partea pozitiva.
...

Mai multe detalii le poti afla in carte. Merita citita. Are in ea cam de toate.

30 martie 2018

Daruire (si) in incercare

Urmatoarea intamplare este o intamplare adevarata.

      Se spune ca in urma cu mai multi ani, inainte ca "google translate" sau "Biblia online" sa apara, un om si-a daruit toata viata lui Dumnezeu, si-a pus in folosul Sau toata priceperea pe care el o avea, asa cum si noi ar trebui sa facem. Nu stia sa faca multe, insa cunostea destul de bine o anumita limba dintr-o tara din Asia. Dupa ce facuse lui Dumnezeu aceasta promisiune, si anume ca va face tot ceea ce El ii va cere, a primit urmatoarea revelatie din partea Domnului: Oamenii din tara a carei limbi el o cunostea, nu aveau o Biblie tradusa in limba respectiva, ce ar fi sa se apuce sa traduca fiecare carte, capitol, verset, cuvant din limba engleza, astfel sa ajute pe oamenii care vor sa-L cunoasca pe Dumnezeu. Zis si facut, s-a apucat de tradus Biblia, a lucrat cu dragoste, a tradus fiecare cuvant si l-a asternut pe hartii, l-a scris de mana. A lucrat in jur de 30 de ani la aceasta traducere. Totul era bine pus la punct. Singurele hartii pe care a scris Biblia insa a tinut-o intr-o biblioteca pe care el o avea, pentru ca in vremea respectiva nu existau imprimante si xerox-uri. Intr-o dimineata, pe cand a ajuns aproape de cladirea in care se afla si biblioteca sa, a vazut flacari iesind din incaperea in care el isi tinea cartile. Un incendiu a cuprins si a ars tot ce a stat in cale. Gandul nu i-a zburat la alte carti, insa si-a pus mainile in cap cand s-a gandit la cei aproape 30 de ani pe care el i-a petrecut incercand sa faca ceea ce credea el ca trebuia facut, fiecare pagina scrisa de mana, cu stiloul. In acel moment a cazut in genunchi cuprins de dezamagire. "30 de ani, Doamne, 30 de ani de munca, daruire si dragoste..." au fost singurele cuvinte pe care el a reusit sa le spuna printre lacrimi. A stat putin acolo in fata cladirii, cu fata in palme, privind cum pompierii incercau sa stinga focul ce ii cuprinsese biblioteca...ceea ce nu a fost distrus de foc, a fost distrus de apa pe care pompierii au aruncat-o peste flacari. Dar, stand acolo jos, si-a adus aminte de promisiunea pe care el o facuse lui Dumnezeu in urma cu multi ani...a promis atunci ca va sta la dispozitia lui Dumnezeu si in incercare...s-a ridicat in picioare, s-a uitat in sus si a zis: "Doamne, ma voi apuca din nou de tradus Biblia, si daca si de data asta voi pierde tot, voi incepe iar si iar...".
      Dupa acel incendiu, a inceput iar sa traduca Biblia, au trecut aproape 20 de ani de data aceasta, insa a reusit sa o traduca pe toata. Datorita acelui om, care s-a ridicat atunci cand si-a vazut munca de 30 de ani mistuita de foc, s-au intors la Dumnezeu mii de oameni din Asia.

Acum iti pun o intrebare, care e lucrul la care te pricepi cel mai bine si cat timp il pui in folosul lui Dumnezeu? Cei mai multi dintre noi lucram pentru Domnul un an, doi, cinci si nu vedem niciun rezultat, dupa care renuntam, incercand sa dam vina pe cei carora nu le place munca noastra, inainte de a ne gandi ca in acea munca poate nu e suficienta daruire, suficienta dragoste sau e prea multa ingamfare...

24 martie 2018

Buna dimineata soare!

"Un cercetator spune ca a aflat prin centrul Africii niste triburi salbatice cu credinte si obiceiuri foarte ciudate. Intre altele - spune cercetatorul - am vazut cum dimineata, la rasaritul soarelui, seful unui trib se ridica pe o inaltime si salutand rasaritul soarelui, zicea: Buna dimineata soare! Pe ziua de azi, iata calea ce trebuie s-o faci: te vei ridica in sus, vei apuca la stanga, apoi la dreapta si diseara te vei cobori acolo... (aratand cu degetul). In nepriceperea lor, seful si tribul isi inchipuiau ca soarele merge dupa sfatul si aratarea lor. Inapoiati oameni! Insa eu ma gandesc: oare nu tot cam asa sunt si unii invatati si filozofi de pe la noi, care isi inchipuie ca lumea merge dupa legile si teoriile lor?" Intamplarea pe care tocmai ai citit-o am gasit-o in cartea scrisa de Iosif Trifa - 600 de istorioare religioase. 

Este o intamplare, oarecum, comica, insa daca ne gandim mai bine, uneori chiar se intampla sa credem ca Dumnezeu trebuie sa faca exact asa cum noi "poruncim" prin rugaciunile noastre. Daca pana acum, spunea cineva, aveam grija pana si cum mergeam pe strada, in ziua de azi prea putini mai fac lucruri care se pot numi bune. Poruncim lui Dumnezeu ce sa ne dea, si cand sa ne dea, fara sa ne intrebam daca e bine sa avem lucrul respectiv. 

Nebunia lumii in care traim e atat de mare incat ne jucam de-a "Dumnezeu". Citeam un articol in care era scris despre aceasta "joaca de-a creatorii" in care oamenii de stiinta incearca sa dovedeasca, prin tot felul de mijloace (incercand sa "fabrice" caini, plane si alte lucruri din nimic), cheltuind miliarde si miliarde de dolari, ca de fapt lumea nu a fost facuta de Dumnezeu ci a aparut in urma unui "accident" care a avut loc in urma cu cateva milioane de ani. 

Uitam ca de fapt noi suntem cei care ar trebui sa cadem cu fata la pamant inaintea Aceluia care are tot universul in maini. Am ajuns pana acolo incat, daca Dumnezeu nu ne raspunde la rugaciune, avem dreptul sa fim "suparati" din acest motiv, uitand ca daca Dumnezeu si-ar intoarce privile de la noi, am fi spulberati, nu suntem decat "un abur care apare putin si apoi dispare". 

Nu demult, am citit un anunt cum ca Stephen Hawking, unul din cei mai mari fizicieni ai lumii contemporante, a murit. Cu toate ca era paralizat, el sustinea din rasputeri ca Dumnezeu nu exista...toata treaba cu facerea lumii e doar un mit si ca el in toata viata lui a incercat sa demonstreze lucrul asta, pe langa altele. Acum, stau si ma gandesc la ce viata a dus el: era foarte renumit, a descoperit multe lucruri interesante din domeniul fizicii, a incercat sa demonstreze ca lumea a aparut dintr-o intamplare, insa un lucru nu l-a putut face, nu a putut sa demonstreze ca Dumnezeu nu exista.

Inchei cu o intamplare pe care am auzit-o de mai multe ori si care dovedeste ca lucrurile marunte pot schimba gandirea unora. Nu trebuie sa fi un fizician renumit, un profesor la nu stiu ce facultati mari, sau un predicator foarte cunoscut, trebuie doar sa accepti ca Dumnezeu lucreaza dupa cum vrea El: Se spune ca o tanara vroia sa isi duca bunicul  cu ea la adunare. Stia ca in acea seara de evanghelizare va veni un predicator foarte bun, unul renumit si spera ca si bunicul ei sa se intoarca cu fata inspre Dumnezeu. Dupa cateva discutii, in cele din urma, bunicul a acceptat. Ajunsi in holul Bisericii, tanara l-a luat pe bunicul ei de mana si au mers pana in fata, unde s-au asezat amandoi, asteptand sa inceapa programul. A asteptat cateva minute, uitandu-se in spate sa vada cand vin cei care trebuiau sa predice in acea seara, predicatorul acela "mare" care, spera ea, ii va schimba inima bunicului ei, dar nu a vazut pe nimeni, nici macar pe pastorul Bisericii...in schimb, s-a ridicat si s-a indreptat inspre amvon un batranel simplu, care, ajuns in fata, a deschis Biblia si a inceput sa citeasca despre cum primii oameni din scriptura, au trait si au murit, Adam a trait si pe urma a murit, la fel si cu Avraam, Iosif, etc. Tanara, auzind "predica" batranelului, si-a pus mainile in cap, gandindu-se ca nu trebuia sa il aduca azi pe Bunicul ei. Insa la sfarsitul "cuvantarii" acelui batran, bunicul tinerei s-a ridicat si a mers in fata spunand ca vrea si el sa Il urmeze pe Dumnezeu, lasand-o pe nepoata lui cu gura cascata. La sfarsit, pe drumul spre casa, fata l-a intrebat pe bunic, de ce a luat aceasta decizie, nici macar nu a fost un program foarte reusit? El a spus ca dupa cele auzite si-a dat seama ca toata lumea moare, si ca el e batran si nu mai are mult...

Asadar, daca vrei sa fi pe plac lui Dumnezeu si de ajutor altora, nu te gandi ca trebuie sa fii cineva mare, trebuie sa fi un om simplu care isi cunoaste locul. 
Cand te rogi, roaga-te, nu porunci lui Dumnezeu.
Nu crede ca daca folosesti cuvinte "pompoase" vei primi mai mult decat unul care spune doua-trei cuvinte, dar le spune din inima.

18 martie 2018

Tu cum iti imparti timpul?

Ascultam un mesaj al fratelui Simon Vlasin intitulat: "Mai avem noi nevoie de pocainta?" (il poti asculta si tu apasand pe titlul anterior) in care a folosit o fraza care m-a pus pe ganduri: "sunt multi parinti care, in timp ce stau cu ochii in televizoare, nu stiu ca pruncii lor merg in iad...". Acum mai adaug ceva pe langa cele spuse de fratele Simon: In timp ce unii sunt "obsedati" de selfie-uri si isi posteaza toata viata pe facebook sau instagram, in timp ce sunt "robiti" de tehnlogie si absorbiti de cum arata, atatia oameni din jurul lor merg inspre iad, unii pornesc chiar de langa noi... nu sunt in masura sa invat pe nimeni cum ar trebui sa isi imparta timpul, sau cum sa isi petreaca "timpul liber", insa cred ca de cele mai multe ori nu valorificam atat cat ar trebui momentele ce le traim acum. 

Viata trece si ne vom trezi la sfarsit de drum ca nu ne-am facut timp pentru a face altceva decat sa stam cu capul in telefoane, sa facem si sa refacem aceleasi poze mereu, fara sa ne uitam ca pe langa noi trec atatea momente frumoase, cu care nu ne vom mai intalni niciodata, pot trece pe langa noi oameni care au nevoie de ajutor dar noi suntem atat de "concentrati" sa postam la fiecare poza "citate crestine despre iubire" incat uitam sa iubim, suntem atat captati de ceea ce internetul ne ofera incat uitam sa ne gandim la realitatea in care traim. 

As vrea sa te indemn ca acum, cand ai 20, 40, 70 de ani sa te gandesti la cum iti traiesti viata, cu telefonul in mana, asteptand viitorul sau cu capul ridicat, traind prezentul? Ziua de maine e un mister iar cea de ieri e istorie. Traieste azi si acorda-i timpul tau lui Dumnezeu, El te va invata sa il imparti corect.

Ca un exemplu la ceea ce am spus mai sus,  as vrea sa scriu despre un anumit studiu facut in urma cu cativa ani care spun adevarul dureros despre noi. Rezultatul acestui studiu este urmatorul:

In medie, un om traieste aproximativ 70-80 de ani. In toti acesti ani, el isi imparte timpul in diferite etape. In cele ce urmeaza am sa scriu despre cele cateva moduri pe care cei care au facut studiul respectiv le-au dat ca exemple:
Sondajul urmator a fost facut in urma cu mai multi ani, de atunci s-au mai schimbat unele cifre:
- Petrecem in jur de 40 de minute pe zi la telefon (asta era in trecut, acum suntem mult mai multe ore cu telefonul in mana decat atunci); asta insemnand 20 de ore pe luna; 10 zile pe an; 2 ani din viata.
- Petrecem in jur de o ora pe zi in baie; asta insemnand 30 de ore pe luna; 15 zile pe an; 3 ani din viata.
- Petrecem in jur de 26 de minute pe zi imbracandu-ne, adica 13 ore pe luna; 7 zile pe an; Un an din viata.
- Petrecem in jur de 3 ore pe zi la TV; adica 90 de ore pe luna; 45 de zile pe an; 9 ani din viata.
- Petrecem in jur de 5 ore pe zi la calculator; adica 150 de ore pe luna; 75 de zile pe an; 15 ani din viata.
Iar acum urmeaza adevarul crud despre noi, cei care ne numim crestini si urmasi ai lui Hristos:
- Petrecem mai putin de 10 minute pe zi in prezenta lui Dumnezeu; adica mai putin de 60 de ore pe luna; mai putin de 3 zile pe an; mai putin de 7 luni din viata.
Tu cat timp acorzi Aceluia care a creeat timpul, Aceluia pentru care o secunda e ca si o mie de ani si o mie de ani sunt ca o secunda...?

Repet, acest sondaj doar "aproximeaza" rezultatele, daca tu te consideri in cealalta "tabara", a celor corecti, Dumnezeu sa te binecuvinteze!

Acum la incheiere as vrea sa iti las un alt mesaj pe care l-am primit pe telefon:

"Daca vrei sa stii cat valoreaza:
…Un an - intreaba un student care a repetat un an de studiu.
... O luna - intreaba o mama care a nascut un copil cu o luna mai devreme.
…O saptamana - intreaba un editor al unui ziar saptamanal.
…O ora - intreaba doi indragostiti care asteapta sa se intalneasca.
…Un minut - intreaba pe cineva care tocmai a pierdut trenul.
…O secunda - intreaba un sofer care a reusitsa sa evite un accident.
…O sutime - intreaba un atlet care a obtinut medalia de argint la Olimpiada.
Pretuieste fiecare moment! Aminteste-ti ca timpul nu asteapta!"

17 martie 2018

Nick Vujicic - Viata fara membre


Nicholas James Vujicic s-a nascut pe 4 decembrie 1982 in Melborne Australia. Astazi este recunoscut ca cel mai deosebit predicator si vorbitor motivational. Pana sa ajunga in aceasta postura, Nick Vujicic a traversat momente dificile incepand din copilarie. El s-a nascut cu o afectiune rara numita tetra-amelia caracterizata prin absenta celor patru membre, in schimb insa beneficiind de un piciorus cu ajutorul caruia scrie, inoata si tasteaza. Nu a existat vreun motiv medical pentru care s-a nascut in acest fel, dar cu toate acestea, parintii incercau sa pastreze situatia sub puterea calmului, oferindu-i posibilitatea lui Nick sa traiasca la cote maxime. La varsta de 8 ani, depresia a inceput sa incolteasca astfel incat, Nick nu vedea nicio speranta pentru viata lui, iar la 10 ani el a incercat chiar sa se sinucida. La varsta de 13 ani, Nick s-a ranit la picior, moment in care a decis sa se concentreze inspre multitudinea abilitatilor, nu a dezabilitatilor. Atunci cand Nick avea 14 ani, parintii au decis sa se mute in SUA, iar la 15 anii, Nick si-a dedicat viata lui Isus- moment care i-a deschis o poarta inspre o noua calatorie. Mai tarziu, dupa ce a primit un sfat din partea unui administrator al scolii, Nick a inceput sa vorbeasca in diferite scoli despre credinta si biruinta. Primele lui conferinte le-a sustinut in fata unor studenti, iar rezultatele discursului sau l-a motivat sa calatoreasca peste tot prin lume si sa incurajeze oamenii sa-L urmeze pe Isus. La varsta de 17 ani, Nick si-a acceptat handicapul si a inceput propria organizatie non-profit Viata fara membre (Life without limbs).

Fiind constient de nevoia de iubire si de speranta a oamenilor, Nick Vujicic a sustinut multe conferinte si a vorbit la multe intruniri. Scopul sau este de a incuraja tinerii sa-si depaseasca propriile greutati si provocari si ii indeamna sa se concentreze asupra scopului si a traiectoriei vietii pentru a trai o viata buna. Chiar daca situatia fizica l-a determinat sa nu mai creada ca intr-o zi se va casatori, in 2008 Nick Vujicic si-a intalnit printesa Kanae Miyahara impreuna cu care si-a intemeiat o familie.

Dumnezeu a binecuvantat familia lor si le-a daruit diu copilasi care pot sa beneficieze din plin de dragostea parinteasca. Chiar daca Nick ar putea sa isi petreaca viata izolare si in deznadeje, el alege sa fie diferit si prin modul de a se raporta la viata. Astfel ca printre multe altele activitati pe care le desfasoara zilnic, Nick Vujicic si-a dedicat o parte a timpului scriind carti prin care poate sa incurajeze pe orice cititor. Cartile traduse pana acum in limba romana sunt: Viata fara limite si De neoprit.

"Dumnezeu ma iubeste, nu pentru ce as putea sa fac pentru El ci pentru ceea ce fac..." Mai jos poti asculta un scurt mesaj despre cine este si ce face pentru a incuraja pe altii.

16 martie 2018

Crucea si pumnalul - David Wilkerson

"Crucea si pumnalul" este autobiografia remarcabila a pastorului de la tara, David Wilkerson, un om inspirat de credinta, care a facut o minune dupa alta in recuperarea tinerilor dependenti de droguri din orasul New York. Conflictul stravechi dintre bine si rau este dramatizat aici in relatarea vietii lui David Wilkerson, care, in 1958, a fost indemnat de Duhul Sfant sa incerce sa ajute sapte tineri condamnati in orasul New York pentru uciderea lui Michael Farmer, un baiat olog. Acum, cei sapte sunt in inchisoare si David nu-i mai poate ajuta, insa eforturile sale au dus la aparitia miscarii Teen Challenge, care a salvat mii de tineri si tinere de la crima si dependenta de alcool si droguri.

Cartea aceasta s-a vandut in peste 15 milioane de exemplare si a fost tradusa in peste 35 de limbi. De asemenea, continuarea lucrarii lui David Wilkerson este descrisa in cartea "Crucea este inca mai tare decat pumnalul."

In 1969, Crucea si pumnalul a fost ecranizata, filmul purtand acelasi nume, iar Pat Boone a jucat rolul lui David Wilkerson si Erik Estrada pe cel al lui Nicky Cruz, unul dintre conducatorii unei bande de tineri, a carui viata a fost transformata in mod dramatic de catre Hristos. De atunci si pana astazi World Film Crusade estimeaza ca filmul a fost vazut de vreo 50 milioane de oameni din 150 de tari in peste 30 de limbi. Acesta este unul dintre cele mai vizionate filme din lume si a atras milioane de oameni la Hristos.

04 martie 2018

James Hudson Taylor

21 Mai 1832 – 3 Iunie1905
Dumnezeu l-a folosit pe J. Hudson Taylor, întemeietor şi conducător al Misiunii Centrale din China (China-Inland-Mission, CIM) într-un mod unic, înainte de toate spre deschiderea Chinei interioare pentru mesajul lui Isus Cristos. Când H. Taylor a fost chemat acasă la Domnul în 1905, şi Hunan ca ultima din cele optsprezece provincii, se deschisese pentru lucrarea misionară. 

Hudson Taylor s-a născut la 21 mai 1832 în Barnsley, Anglia, ca fiu al unui farmacist. În vârstă de aproape şaptesprezece ani s-a convertit la citirea unui tractat, în timp ce mama lui, plecată la odihnă în depărtare, se ruga pentru el. Tânărul s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu fără rezerve. „Atunci du-te pentru Mine în China!" suna însărcinarea lui Dumnezeu. Deşi până atunci nu ştiuse nimic despre această ţară, a dat urmare acestei chemări şi a plecat în 1853 din însărcinarea unei societăţi misionare de abia întemeiate. Trei ani mai târziu s-a despărţit de această misiune, înainte de toate pentru că aceasta nu şi-a păstrat principiul de a nu face datorii, ci din contră, se încărcase de datorii. 

Din această pricină a rezultat aproape inevitabil pentru Taylor necesitatea de a înfiinţa o societate misionară proprie, ai cărei membri erau de acord să nu ceară în nici o situaţie bani de la oameni, ci să se bazeze numai pe promisiunile şi ajutorul lui Dumnezeu. 

Dumnezeu a binecuvântat munca acestui bărbat care a lucrat pentru Domnul lui fără odihnă, mânat de o dragoste arzătoare pentru chinezi. Prin credinţă el a lansat o chemare pentru conlucrare şi a găsit pretutindeni ascultare, mai întâi în Marea Britanie, apoi şi în celelalte ţări din Europa, în America, în Australia, în Noua Zeelandă. Peste tot s-au înfiinţat filiale şi cercuri de prieteni ai CIM. 

În anul 1858 Taylor s-a căsătorit pentru prima oară. Cu soţia lui Maria a avut o căsnicie foarte fericită, binecuvântată cu cinci copii. Dar suferinţa nu a lipsit. Doi copii au murit de timpuriu, iar în 1870 şi soţia lui. 

Cu Jennie Faulding, o misionară, Taylor s-a căsătorit a doua oară. Şi ea i-a fost un ajutor preţios în lucrarea care se extindea tot mai mult. 

Era multă bucurie în lucrarea misionară; dar neîntrerupt au fost şi greutăţi, încercări, vremuri de necaz. Cea mai grea încercare a credinţei a trăit-o bărbatul îmbătrânit, cu sănătatea complet dărâmată în timpul răscoalei boxerilor din anul 1900, când soseau zilnic noi veşti despre ucidere şi distrugere. CIM a pierdut în aceste luni 58 de misionari şi 28 de copii. 

Încă în acest an Taylor şi-a hotărât succesorul. În 1902 D. E. Hoste a preluat întreaga povară a postului. 

În 1903 soţia lui, Jennie, a plecat la Domnul. A fost ultima pierdere personală a lui Taylor. Totuşi sănătatea lui s-a îmbunătăţit încă o dată într-atât încât în primăvara anului 1905 a îndrăznit să călătorească o ultimă oară spre China, însoţit de fiul şi nora lui. În călătoria de vizită Taylor a fost primit în fiecare staţiune cu cea mai mare dragoste şi respect. A mai trăit împlinirea îndelung nutritei lui dorinţe de a face cunoştinţă cu provincia Hunan. Aici, în capitala Changsha, în mod neaşteptat, Dumnezeu l-a dus acasă în 3 iunie 1905. 

O viaţă grea, extrem de bogată în lipsuri, dar nesfârşit de plină cu binecuvântare şi bucurie, îşi găsise pământescul sfârşit. Să ascultăm încă două mărturii de la contemporani. 

Un misionar, care a lucrat strâns împreună cu Taylor mulţi ani, a scris: „Viaţa lui putea suporta o încercare. În ea nu era nimic întunecat sau ascuns. Cu un om ca el te puteai apuca de orice lucru. N-am întâlnit niciodată pe cineva care să fie mai consecvent - şi eu l-am cunoscut şi l-am observat ani de zile. El umbla înaintea lui Dumnezeu, de aceea viaţa lui era o lumină. Zi şi noapte, literal în fiecare ceas era gata de ajutor. Stăpânirea lui de sine şi sfinţenia lăuntrică erau unice, asta o simţeam toţi". 

Un tânăr candidat misionar a relatat despre o oră de rugăciune pe care a ţinut-o H. Taylor în Londra: „Înfăţişarea lui nu m-a impresionat. Statura lui era subţire şi avea o voce blajină. Ca şi cei mai mulţi tineri credeam că puterea e legată de sonoritate şi că o personalitate de conducător trebuie să impresioneze şi fizic. Dar când el a spus: „Să ne rugăm” şi a rostit rugăciunea de început, părerea mea s-a schimbat complet. Încă nu auzisem pe cineva rugându-se aşa. Era în ea o simplitate, o fineţe, o îndrăzneală, o putere care copleşea şi lăsa să se vadă clar că Dumnezeu îl primise în cercul intim al prietenilor Săi... O asemenea rugăciune era în mod vădit rezultatul lungii lui rămâneri în locul ascuns din preajma lui Dumnezeu"
Articol preluat de AICI

02 martie 2018

Ce-i viata ta?



Versuri care ar trebui sa ne puna pe ganduri, sa ne faca sa ne gandim mai mult la ceea ce facem sau spunem, pentru ca odata ce am spus sau facut un lucru, va ramane pentru totdeauna scris in cartea vietii noastre, iar la urma am vrea sa dam timpul inapoi sa reparam ce am facut, insa va fi tarziu. Fiecare fila din cartea  careia noi ii suntem autori si la care adaugam in fiecare zi cate o pagina, o lasam in urma si incepem una noua, insa acea pagina pe care am scris-o nu o vom mai putea schimba niciodata. Fa ca aceasta carte a ta sa fie una frumoasa, pe care ceilalti, cand o citesc, sa aiba de spus vorbe frumoase si nu sa o critice. 

"Ce-i viața ta? E o peniță
Cu care-i scris mereu pe-un drum
Și-apoi la ultima portiță
Ce-ai scris pe-a drumului tăbliță,
Nu se mai șterge nicidecum!

Și vorbe-n vânt și fapte rele
Se scriu pe veci ca-ntr-un album
Păzit e scrisul tău de stele,
De-ai pune mări întregi să spele,
Nu se mai șterge nicidecum!

Să nu te minți că-n veșnicie
Trecutul de preface-n scrum!
Căci Dumnezeu stă mărturie
Și tot ce-n fața Lui se scrie,
Nu se mai șterge nicidecum!

În ceasul greu de judecată,
Îți vei citi întregul drum
Și-i izbucni în plâns deodată;
Dar nici o slovă-nlăcrimată,
Nu se mai șterge nicidecum!

Nu poate șterge decât sânge
Și sânge sfânt, dar nu oricum.
Ce înger trupul și-l va frânge,
Și-astfel, ce-ai scris, oricât ai plânge,
Nu se mai șterge nicidecum!

Azi adu-ți vina ta și greșul
Hristos îți șterge-al vieții drum
Cum trece pe nisip vârtejul.
Dar dacă azi nu prinzi prilejul,
Nu se mai șterge nicidecum!

Isus, pe lemn, răbdă arșița!
El este prețul tău acum!
Te face alb ca lămâița
Și tot ce-a scris, pe drum, penița
Nu mai rămâne nicidecum!"
(Costache Ioanid)

01 martie 2018

Marius Gorcea

27 decembrie 1970 - 26 decembrie 2003
Marius Gorcea s-a nascut in Cluj Napoca la data de 27 decembrie 1970. S-a nascut intr-o familie de credinciosi penticostali, fiind al doilea copil al familiei Gorcea. S-ar putea spune ca a facut parte dintr-o familie de oameni muncitori, o familie echilibrata. Tatal lui, Ioan Gorcea, era angajat ca mecanic la CFR, era clujean, a crescut si a trait in Someseni - pe atunci o comuna situata la 1 km de Cluj Napoca. Mama, Voichita Gorcea, era din Maramures, iar dupa casatorie a lucrat mult timp ca maistru tehnician in agricultura.

Marius Gorcea a copilarit pana la 5 ani in Cluj Napoca. Pe cand avea 5 ani, tatal lui a decedat datorita unor probleme pe care le avea cu inima. Din acest moment, in copilaria lui Marius si a celorlalti doi frati, Sorin si Gabi, au intervenit schimbari importante. In primul rand, la mai bine de un an dupa tragicul eveniment, Voichita Gorcea s-a recasatorit cu Vasile Vanciu si s-a mutat in Ulmeni, Maramures. In aceasta localitate a trait si a locuit Marius pana la la varsta de 20 de ani. Tot aici a absolvit si scoala. Pe cand avea 14 ani, Marius a avut posibilitatea de a cunoaste un grup de tineri din Baia Mare – de care s-a legat foarte mult. Impreuna cu acest grup, Marius a inceput sa mearga in misiune. Liderul grupului de tineri era Iosif Purcar. Pe cand avea 16 ani, Marius a inceput sa invete sa cante la chitara, iar acest fapt l-a entuziasmat mai mult in lucrare. Acesta a fost si momentul in care a realizat primele compozitii, respectiv, pe cand avea 17 ani a compus primele 2 cantari. Mai tarziu, avea sa declare ca persoana care l-a incurajat si motivat pentru misiune a fost mama sa. Voichita Gorcea a avut un rol aparte in formarea lui Marius pentru misionariat.

Pe data de 27 noiembrie 1990, Marius a plecat definitiv impreuna cu Gabriel Gorcea, fratele lui, in Canada. In aceste imprejurari, Marius, impreuna cu Gabriel, a inceput sa dezvolte o viziune mai mare si mai concreta pentru Romania. 
Ideile misionare s-au concretizat, printre altele, in infiintarea formatiei muzicale SPERANTA. In 1993, a fost lansat primul album al grupului SPERANTA. Toate compozitiile prezente pe acest album i-au apartinut lui Marius Gorcea. Aceasta a fost prilejul care a permis in 1994 organizarea primului turneu misionar in Romania. De fapt, primul turneu organizat in Romania a fost bazat pe caritate, in Romania fiind adus un container de 2 tone incarcat cu ajutoare. Acest ajutor a fost posibil datorita sprijinului acordat de bisericile romane din Canada si USA, iar transportul a fost platit din fondurile rezultate in urma vanzarilor realizate la primul album.

Cu ocazia primului turneu in Romania, SPERANTA a organizat actiunile de evanghelizare mai mult spontan, majoritatea intalnirilor avand loc in aer liber. In momentul in care s-au intors in Canada, in mintea lui Marius si Gabriel Gorcea mai rasuna inca vocea oamenilor care ii intrebau daca si cand se vor mai intoarce inapoi... Acest moment a fost decisiv pentru viziunea lui Marius cu privire la urmatoarele turnee. Alaturi de Gabriel, in 1994 au pus bazele studioului SPERANTA, iar ulterior au dezvoltat o importanta activitate in domeniul muzicii crestine romanesti. Scopul si obiectivele studioului nu au vizat interese comerciale. STUDIO SPERANTA a fost infiintat in mod special pentru a sustine lucrarea de misiune din Romania. Fondurile obtinute din vanzarea albumelor erau destinate sustinerii proiectelor misionare.

In 1995, cu ocazia unui turneu in Australia, Marius Gorcea a cunoscut-o pe Marcela – cea care urma sa-i devina sotie 2 ani mai tarziu. In 14 decembrie 1997, Marius si Marcela s-au casatorit, iar din acest moment, Marius Gorcea a locuit in Australia. Tot din 1997, Marius Gorcea a avut certitudinea ca este chemat sa lucreze pentru Romania si, in mod special, pentru mantuirea romanilor. A devenit tot mai sigur de misiunea care i-a fost incredintata, iar in cursul turneelor ulterioare, a cautat sa se axeze pe ajutorarea familiilor nevoiase din Romania, insa mai ales pe mantuirea romanilor. 

Viata lui a fost, prin urmare, impartita intre responsabilitatile de familie si responsabilitatile din misiune. In fiecare an, lucra 6 luni pentru a asigura o sursa de venit familiei, iar 6 luni se afla impreuna cu Marcela, Gabriel si Genoveva Gorcea in misiune – fie in diaspora romana pentru a strange fondurile necesare pentru evanghelizare si ajutorare, fie in Romania cu ocazia turneelor misionare.

In intervalul 1994-2003, SPERANTA a fost implicata in turnee derulate in 30 de tari. Viziunea lui Marius Gorcea in lucrare a vizat impactul mesajelor transmise prin muzica crestina, dar si vestirea Evangheliei prin toata mijloacele favorabile. Marius a fost convins ca prin muzica, oamenii pot fi apropiati de Dumnezeu, iar prin Evanghelie, ei pot fi adusi in prezenta lui Dumnezeu.

Fundamentata pe aceasta viziune, MISIUNEA SPERANTA s-a dezvoltat avand sedii in Canada, Australia, USA si Romania. Mai mult, zeci de colaboratori din Europa s-au unit alaturi de SPERANTA in aceste proiecte misionare. In cei 10 ani de activitate, zeci de biserici din Romania au fost implicate in actiuni de evanghelizari pe stadioane, in sali de Cultura sau sali de Sport sau in aer liber, pur si simplu. 

La inceputul lunii decembrie 2003, Marius Gorcea medita la un proiect misionar diferit, orientat spre Africa. Intentiona ca impreuna cu o echipa formata din 10 persoane, in luna aprilie 2004 sa viziteze Namibia – o tara din Sud-Vestul Africii. In mijlocul triburilor existente inca in aceasta regiune, Marius Gorcea dorea sa duca Evanghelia si sa contribuie in mod direct la mantuirea acelor oameni. Din pacate, tragicul accident petrecut la data de 26 decembrie 2003 i-a curmat aceasta indrazneata viziune. Dumnezeu a apreciat ca Marius si-a incheiat lucrarea. Misiunea lui ramane, de asta data, in seama celor care i-au fost alaturi si l-au sustinut. SPERANTA va continua sa se implice mai departe pentru mantuirea oamenilor si glorificarea Celui care este Suveran.
Mai jos puteti urmari comemorarea lui Marius Gorcea.

24 februarie 2018

Richard Wurmbrand - Cu Dumnezeu in subteranta (Audio)


Cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'' de Richard Wurmbrand, este de referinta in literatura crestina. Richard Wurmbrand s-a nascut in Bucuresti in 1909 intr-o familie de evrei. In anii adolescentei acesta simpatizeaza cu ideile comuniste pana acolo incat, intre 1927-1929 face scoala politica comunista la Moscova. Ajuns in tara, dupa un anumit timp, isi da seama ca ideile comuniste nu au nici o valoare si sunt niste iluzii pe care conducerea Partidului Comunist le vinde multimii de oamenii usor de manipulat. Richard Wurmbrand ajuge pastor Luteran dupa ce se converteste la crestinism in zona Brasovului, dupa ce citit Biblia primita de la un tamplar din aceasta zona.

Dupa instalarea regimului comunist in Romania, Richard Wurmbrand este arestat de catre autoritatile comuniste din tara noastra si inchis timp de 14 ani. In toti acesti ani, este mutat in mai multe inchisori din Romania si se intalneste cu diferite personalitati ale intelectualitatii romanesti, ajunse si ele in inchisorile comuniste.
In inchisoare este supus la torturi ingrozitoare, iar timp de 3 ani de zile este inchis singur in celula. Isi pastreaza mintea sanatoasa predicand Evanghelia unui public imaginar. Predicile din inchisoare le-a memorat complet, iar dupa iesirea din inchisoare au fost publicate. Dupa 14 de temnita comunista Richard Wurmbrand este rascumparat de catre o organizatie crestina si se stabileste in Statele Unite ale Americii.

Cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'' prezinta acesti ani de suferinta indurati de Richard Wurmbrand in inchisorile comuniste.
,,Cu Dumnezeu in subterana'' a aparut prima data in Anglia si Statele Unite ale Americii in 1968. Lucrurile pe care Richard Wurmbrand le povesteste in aceasta carte au produs senzatie, pentru ca lumea occidentala din acea vreme nu cunostea ororile comunismului care se petreceau in Europa de Est.
Richard Wurmbrand declara despre anii petrecuti in inchisoare: ,, Sa fii stat cu anii in inchisoare nu este o nenorocire. Dar e o nenorocire sa fii stat ani lungi in inchisoare si sa nu fi invatat nimic din asta. Eu am invatat. Am invatat sa Il iubesc pe Dumnezeu mult, chiar cand trec prin suferinta, si sa ii iubesc pe toti oamenii.''

In cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'' Richard Wurmbrand apara uneori numele calailor sai, pentru ca acestia sa fie feriti de prigoniri si batjocuri. Dand numele unora dintre calaii sai, avand in vedere ca aceasta carte ,,Cu Dumnezeu in subterana'' a fost scrisa in 1968, acestia ar fi putut suferi din cauza regimului comunist din Romania condus la acea vreme de Nicolae Ceausescu.

De asemenea, Richard Wurmbrand declara ca scopul principal pentru care a fost scrisa cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'' este pentru ca cititorii sa ii cunoasca pe cei pe care el i-a cunoscut in detentie, si care in acei ani au atins culmi de dragoste si frumusete spirituala, in ciuda ororilor pe care le suportau.

Richard Wurmbrand a declarat despre cartea ,,Cu Dumnezeu in subterana'': 
,,Sunt un pastor luteran care, din cauza devotamentului fata de credinta crestina, a petrecut mai bine de paisprezece ani in diferite inchisori; dar nu acesta este scopul scrierii acestei carti. Tot timpul mi-a displacut ideea ca un om care a fost inchis pe nedrept, trebuie sa scrie sau sa predice despre suferintele sale.Anii de inchisoare nu mi s-au parut prea lungi, pentru ca,singur in celula mea, am aflat ca, dincolo de credinta si iubire, exista bucuria intru Domnul: o adanca si minunata fericire, fara asemanare in lumea aceasta. Iar cand am fost eliberat din puscarie eram ca un om care coboara de pe varful muntelui - de unde cuprinsese pana departe cu privirea pacea si frumusetea unui intreg tinut - ca sa revina in campie.''

23 februarie 2018

O voce in furtuna

Acest articol a fost scris de catre Billy Graham in anii 80-90.

ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ LUMEA NOASTRĂ?

În fiecare dimineţă, milioane de oameni îşi citesc ziarul. Citesc titlurile şi-şi pun această întrebare. Dar nimeni n-a găsit răspunsul. Nimeni nu ştie ce va aduce ziua de mâine, întrucât schimbările au fost, în ultimile decenii, extrem de bruşte, imprevizibile şi radicale. Din anul 1989 încoace, s-au petrecut lucruri pe care nici un sociolog sau om de ştiinţă nu le-ar fi putut anticipa. În timp ce vei citi aceste rânduri, unele dintre evenimentele despre care am scris vor fi aproape uitate.

Privind în urmă, putem uşor distinge de unde am venit. Anii '60 au fost numiţi "deceniul revoltei", anii '80 - "deceniul indulgenţei". Poate că anii '90 vor reprezenta "deceniul schimbării globale''. Se pare că lumea se schimbă radical, de la o zi la alta. Nimeni nu poate prevedea succesiunea evenimentelor.

În tumultul atâtor schimbări rapide, oameni de pe întregul Pământ încearcă cu disperare să afle ce rezervă viitorul penru lumea noastră. Profeţi falşi se îmbogăţesc peste noapte. Înţelepciunea este căutată la comentatori de televiziune şi autorităţi în diferite domenii. Unii ne sfătuiesc cum să devina prosperi în mijlocul haosului; alţii ne învaţă cum să eliberăm spiritul Geei în noi. Un serial de mare popularitate proclamă moartea lui Dumnezeu şi dărâmarea vechii ordini mondiale şi anunţă inaugurarea unei noi ordini în care bărbaţi şi femei se contopesc cu mediul înconjurător într-o căutare metafizică a dumnezeului dinlăuntru.

Comerţul cu cristale, cărţi de tarot şi mese Ouija este înfloritor. Largă este şi răspândirea religiilor New Age, ce se folosesc de expresii precum închinarea la zeiţe, închinarea la Pământ, cultul fertilităţii, proiecţia astrală şi multe altele. Pretutindeni, oamenii îşi plănuiesc viaţa după semnele zodiacului. Mediile spiritiste sunt foarte solicitate. Chiar şi computerele sunt folosite în această industrie a prezicerii viitorului.

Însă unicul document de autoritate din care putem afla mersul lumii în viitor este BIBLIA, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. 

Vedenia pe care a avut-o Ioan, în care acesta îi vede, sub altar, pe aceia care fuseseră ucişi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, rezumă promisiunile Bibliei cu privire la viitor şi ne pregăteşte pentru ceea ce va urma. Probabil că Ioan a rămas înmărmurit în faţa un ei asemenea privelişti. Descrierea ei este redată în a doua jumătate a capitolului 6 al Apocalipsei. Într-un loc pe care autorul îl numeşte "sub altar" el vede "sufeletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina marturisirii pe care o ţinuseră". Aceştia îşi strigau nemulţumirea: "Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?"

Westminster Abbey din Londra şi Bazilica Sfântu Petru din Roma au altare mari, sub care se află cripte de marmură. Îmaginaţi-vă un astfel de loc la miezul nopţii dominat de întuneric şi de linişte. Mormintele sfinţilor şi martirilor sunt închise, aşa cum au fost vreme de secole. Brusc însă, lespezile de marmură se dau la o parte, sicriele se deschid şi sute, mii de duhuri umplu catedrala strigând: "Până când, Stapâne Doamne? . . . " Asemenea imagini au alcătuit vedenia pe care a văzut-o Ioan. Scena este acum înţesată de sufletele unor barbaţi şi femei pentru că au fost credincioşi. Pe bună dreptate ei se întreabă când li se va face dreptate, când va fi răsplătită credinţa lor. Chiar şi acum îşi pun creştinii aceste întrebări; răspunsul însă, îl poate da doar Dumnezeu. Ceea ce ştim sigur este că, atunci când tulburarea a fost stăpânită, fiecărui martir i s-a dat o haină albă şi "li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei."

Din aceste momente misteriose învăţăm două lucruri importante:

- în primul rând că va exista o judecată a oamenilor;

- în al doilea rând ca, înainte de această judecată, alţi oameni, dedicaţi pe deplin lui Dumnezeu şi Împărăţiei Lui, vor fi martirizaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lor constante în faţa oamenilor.

Eşti pregătit să rişti atât de mult?...

01 februarie 2018

Vasile Adamescu - O viata in liniste si intuneric


Te-ai gandit vreodata cum e sa traiesti intr-o liniste si intr-un intuneric continuu? Vasile Adamescu a reusit o "performanta" care i-a lasat pe medici muti de uimire cand a reusit, nu doar sa vorbeasca sau sa comunice cu cineva, ci si sa isi scrie propria biografie.

Unul dintre lucrurile care m-a impresionat cel mai tare, intrebat fiind despre moarte, a fost: "Acum nu mai imi doresc sa aud sau sa vad, astept sa plec pe "lumea cealalta", pentru ca acolo voi vedea si voi auzi, sunt sigur de asta..."

Daca inca te consideri nemultumit de viata ta citeste/vizioneaza o mica parte din biografia acestui om care, chiar daca nu se poate folosi de doua dintre (poate) cele mai importante simturi pentru a putea intelege cum arata un lucru "normal" am spune noi, tot gaseste ceva placut in a trai. 
"A venit o furtună puternică şi răcoroasă, care m-a surprins şi m-a udat straşnic. La întoarcere, bunica m-a găsit aproape înţepenit. Am răcit foarte tare iar cei de acasă m-au tratat cum au ştiut, cu ceaiuri şi tot felul de leacuri băbeşti. Starea mea s-a înrăutăţit şi am început să-mi pierd auzul şi văzul. Mă îmbolnăvisem de meningită.
Am rămas aşa, în întuneric şi tăcere, având o copilărie nefericită, lipsită de sunet şi culoare. Am încercat să mă acomodez cu noua situaţie, dar a fost foarte greu. Nu puteam comunica cu cei din jur, nu puteam spune că mi-e foame sau sete. Fratele meu m-a învăţat două semne elementare, care constituiau întreaga mea formă de comunicare: când îmi era foame, îmi puneam mâna pe burtă şi o duceam spre gură şi când îmi era sete, duceam pumnul cu degetul mare ridicat spre gură.
Am încercat aşa, lipsit de auz şi vedere, să cunosc mediul înconjurător şi să-mi caut de lucru. Mă plimbam prin gospodărie şi pipăiam tot ce îmi ieşea în cale. Mă jucam cu căţeii şi pisicile, mângâiam vaca sau calul."
Drumul care l-a facut pana la Cluj avea sa fie, asa cum spunea el, "drumul care i-a schimbat viata". A ajuns la o scoala speciala care l-a ajutat sa invete cititul, vorbitul, scrisul.


Fara vedere si auz de la doi ani, Vasile Adamescu parea a fi un caz pierdut insa, printr o vointa de fier si o munca imensa a sa si a unor inimosi invatatori a reusit imposibilul, a fost demutizat, a invatat limbi straine, a terminat doua facultiti devenind profesor, artist plastic si scriitor. 

Pentru cei care doresc cartea autobiografica, o pot comanda de la Viorel Micu, interpretul (translatorul) lui Vasile Adamescu la adresa de email: micuvioreldumitru@yahoo.com


O parte din biografia lui Vasile ADAMESCU:

M-am născut la 5 septembrie 1944, în comuna Borcea din judeţul Ialomiţa, pe braţul stâng al Dunării, într-o familie de ţărani săraci, dar buni gospodari.

Tatăl meu, Zamfir, muncea la colectiv, îngrijind vitele iar mama mea, Voica, avea grijă de mine şi de fratele mai mare, Ionică.

Pe când tata era pe front, mama trebuia să facă şi unele munci de bărbat. Într-o iarnă geroasă, s-a dus la Dunăre să ia apă dintr-o gaură săpată în gheaţă dar, din nefericire, gheaţa a cedat sub greutatea ei şi a căut în apă.

A rămas acolo ceva timp, până a scos-o cineva. A supravieţuit, dar s-a îmbolnăvit tare şi nu după mult timp, s-a stins.

Eu aveam un an si ceva. Am rămas în grija bunicii Stanca, mama tatălui meu, femeie evlavioasă şi cu frică de Dumnezeu, muncitoare şi cu suflet bun, care era văduvă. Soţul îi murise pe front, în primul Război Mondial. La vârsta de doi ani, s-a abătut asupra mea o mare nenorocire: pierderea auzului şi văzului, în totalitate.

Era toamnă iar cei de acasă au plecat la câmp să adune recolta. Bunica m-a lăsat în grija unei mătuşi care locuia în vecinătate.

Ocupată cu treburile prin gospodărie, mătuşa a uitat de mine iar eu am mers acasă şi am adormit pe prispă.

A venit o furtună puternică şi răcoroasă, care m-a surprins şi m-a udat straşnic. La întoarcere, bunica m-a găsit aproape înţepenit. Am răcit foarte tare iar cei de acasă m-au tratat cum au ştiut, cu ceaiuri şi tot felul de leacuri băbeşti. Starea mea s-a înrăutăţit şi am început să-mi pierd auzul şi văzul. Mă îmbolnăvisem de meningită.

După un timp, tata a făcut eforturi şi m-a dus la Bucureşti la medici, dar era prea târziu. Nu se mai putea face nimic.

Am rămas aşa, în întuneric şi tăcere, având o copilărie nefericită, lipsită de sunet şi culoare. Am încercat să mă acomodez cu noua situaţie, dar a fost foarte greu. Nu puteam comunica cu cei din jur, nu puteam spune că mi-e foame sau sete. Fratele meu m-a învăţat două semne elementare, care constituiau întreaga mea formă de comunicare: când îmi era foame, îmi puneam mâna pe burtă şi o duceam spre gură şi când îmi era sete, duceam pumnul cu degetul mare ridicat spre gură.

Am încercat aşa, lipsit de auz şi vedere, să cunosc mediul înconjurător şi să-mi caut de lucru. Mă plimbam prin gospodărie şi pipăiam tot ce îmi ieşea în cale. Mă jucam cu căţeii şi pisicile, mângâiam vaca sau calul.

Îmi confecţionam singur jucării: săpam gropiţe în pământ, băteam beţe mici de jur împrejur şi puneam fân deasupra, construind astfel un fel de căsuţe.

Ieşeam mereu pe uliţă şi mă plimbam pe lângă garduri sau băteam mingea cu copiii din sat care mi-o aduceau mereu. Simţeam tot ce se întâmplă în jur.

Când ieşeam din casă, întindeam mâna afară să observ dacă plouă sau puneam palma pe stâlpul pridvorului să simt vibraţiile produse de tunete. Dacă nu ploua, ieşeam afară.

Când traversam drumul spre vecini, m-a atins odată o căruţă, lovindu-mă uşor. De atunci, înainte de a traversa, puneam mâna pe ulucile gardului să simt vibraţiile: dacă trecea calul, lemnul vibra uşor. Când era liber, treceam.

Am făcut şi multe năzbâtii, fără să-mi dau seama. De exemplu, căutând prin casă, am găsit o cutie de chibrituri cu care am început să mă joc.

Aflându-mă în preajma grajdului de vară, în care era legat viţelul, am aprins inconştient un chibrit şi am dat foc fânului. S-a aprins repede totul şi am simţit cum viţelul se smucea până a reuşit să rupă funia. Atunci am fugit şi eu de acolo, speriat.

Au venit repede vecinii şi au stins focul cu apă. Tata m-a controlat și mi-a găsit cutia cu chibrituri. Mi-a dat câteva palme la fund. Era singura modalitate prin care înţelegeam că am făcut ceva rău.

Cel mai mult timp mi-l petreceam cu bunica. Tatăl se recăsătorise şi avea patru copii cu soţia lui. Pe noi ne-a lăsat în casa bătrânească iar el s-a mutat cu noua lui familie în casa nouă, construită în aceeaşi gospodărie.

Mama tatălui, Stanca, încera mereu să-mi arate câte ceva. M-a învăţat să-mi fac semnul Crucii, fără ca eu să conştientizez ce înseamnă, mă ducea la biserică, la rudele din sat. Mă lua cu ea pe câmp, îmi arăta plantele sau mă ducea cu barca pe Dunăre unde spăla hainele.

Era tare nefericită de situaţia mea.

A chemat învăţătorul din sat şi l-a rugat să lucreze cu mine dar acesta i-a spus că nu se pricepe şi că va încerca să caute o şcoală specială la care să fiu dus.

Oamenii din sat nu credeau că eu pot învăţa carte. Îşi imaginau că voi rămâne acasă, în beznă şi tăcere.

Într-o zi, a venit la noi mătuşa Paula de la Constanţa, şi i-a adus tatălui adresa Şcolii de Nevăzători din Cluj, pe care o primise de la un turist de pe litoral. L-a sfătuit să mă ducă la Cluj, să încerce să facă ceva cu mine. Aveam deja 11 ani.

Tata a ascultat de mătuşa Paula şi m-a dus la şcoală. Am ajuns la Cluj, prima dată la Şcoala de Surzi, pentru că tata greşise adresa, iar acolo nu m-au primit. M-au trimis peste drum, la nevzători. Aici, i s-a spus tatei că a doua zi se va întruni o comisie, care va decide viitorul meu.

Speriat că voi fi respins şi aici, tatăl meu a spus că merge puţin în oraş şi nu s-a mai întors. M-a lăsat acolo, fără să-şi ia rămas bun.

Comisia profesorilor a decis ca eu să rămân în şcoală, cunoscut fiind cazul excepţional al unei fete din SUA, Helen Keller, care deşi fiind lipsită de auz şi văz, a reuşit să facă şcoală, facultate şi să devină scriitoare.

Au fost chemate cadrele universitare de la secţia de Defectologie şi Psihopedagogie specială, să vadă cazul meu şi să încere să mă ajute.

Au întocmit un amplu raport şi o programă şcolară de recuperare.

Am fost dus la grădiniţa şcolii unde am stat o lună şi am lucrat cu profesora Andaluzia Leahu, care a încercat să-mi formeze anumite deprinderi.

A venit apoi profesoara Florica Sandu, care avea să lucreze intens cu mine. M-a dus la muzeul şcolii, unde am început să muncim. Mi-a arătat socotitoarea cu bile, animalele împăiate sau mulaje, plante şi alte lucruri.

În timp, s-a obţinut aprobarea de la Minister de a se realiza o clasă specială în care eu eram singurul elev.

Aveam doi profesori: Florica Sandu care lucra cu mine dimineaţa şi Georgeta Damian, care venea după-masa şi mă ajuta în acest proces dificil.

Am fost demutizat, învăţând să pronunţ fiecare sunet în parte, mi-am însuşit scris-cititul în Braille, alfabet special al nevăzătorilor şi alte sisteme de scriere.

Ca să pot comunica, profesoara mea a inventat un alfabet, numit alfabetul pe faţă, prin care îmi făcea diferite semne care reprezentau anumite sunete.

Acest alfabet îl foloseam doar eu cu profesoara mea şi nu mă puteam înţelege cu cei din jur aşa că, s-a gândit să mă înveţe sistemul Block, care reprezintă scrierea literelor mari de tipar pe palmă.

Am reuşit să mă descurc cu acest sistem şi astăzi pot comunica cu oricine: oamenii îmi scriu ce au de zis în palmă iar eu le răspund verbal.

La început, nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Îmi lipseau animalele de acasă, şura, ieslea cailor. Eram într-un mediu nou. Nu înţelegeam că trebuie să învăţ.

Când suna clopoţelul de pauză, Florica Sandu îmi făcea semn că sunt liber puţin şi plecam din clasă spre tipografie sau Asociaţia Nevăzătorilor, care avea sediul la parterul şcolii. Stăteam acolo şi mă jucam cu angajaţii.

Când suna de intrare la ore, ei îmi făceau semn să merg la clasă, dar eu o luam în altă direcţie. Profesoara mă căuta peste tot şi când mă găsea, mă pedepsea. Mă atingea pe cap în semn că voi rămâne prost, dacă nu voi face şcoală.

Momentul în care am înţeles că totul are un sens, că fiecare obiect are un nume, a fost acela când, fiind la muzeul şcolii şi învăţând să pronunţ sunetul – F- profesoara mi-a dat în mână un băţ de chibrit aprins. Simţind focul, m-am speriat şi am scăpat chibritul pe jos. S-a aprins puţin covorul vechi, producându-se un miros specific, dar Florica Sandu a stins repede.

Atunci mi-am amintit de momentul din copilărie, în care am dat foc fânului. Am avut un fel de revelaţie.

De atunci am devenit curios, însetat de cunoaştere. Am început să învăţ cu plăcere, realizând lucruri uimitoare pentru cei din jur.

Când m-a văzut bunica vorbind, scriind, desenând sau modelând din lut şi plastilină, a început să plângă. Era tare fericită. Mă punea la masă pe prispă şi îmi dădea de lucru, iar vecinii şi oamenii din sat veneau să mă vadă. Nu le venea să creadă.

În adolescenţă, îmi doream foarte mult să-mi recapăt simţurile pierdute.

Am mers la tot felul de medici, para medici, dar în zadar. Nu se putea face nimic.

Am înţeles în cele din urmă şi m-am obişnuit cu aceste deficienţe. Mi-am dat seama că pot face aproape orice lucru. Am învăţat să trăiesc aşa şi să mă bucur de viaţă poate mai mult decât un om normal din punct de vedere biologic.

Am făcut şi liceul, m-am înscris la facultatea de Psihopedagogie specială, pe care am absolvit-o în 1977, cu media 9.75. Un succes extraordinar pentru mine.

Am fost încadrat ca profesor la şcoala în care învăţasem ca elev şi am lucrat peste treizeci de ani cu şcolari deficienţi senzorial.

Am făcut şi Şcoala Populară de Arte Plastice, secţia sculptură, unde mi-am slefuit talentul nativ din acest domeniu. Am învăţat tot felul de tehnici de modelare a lutului şi am reuşit să realizez sculpturi frumoase: busturi de personalităţi, aspecte din viaţa satului, personaje din Biblie.

Am participat la nenumărat conferinţe, am vizitat multe ţări, am zburat cu avionul şi elicopterul, am călătorit cu vaporul, trenul, maşina şi alte mijloace de transport, am urcat pe munte, am învăţat să înot, am călărit, am pus mâna pe elefant, pe girafă, pe rinocer… am făcut de toate.

Am fost casatorit de două ori, dar nu am reuşit să am copii, din păcate.

Am avut o viaţă frumoasă.

Acum, deşi m-am pensionat, continui să lucrez mult. Am publicat un volum autobiografic – „Înfruntând viaţa” – de care sunt tare fericit. Acum am dat la editura volumlul doi al cărţii.

Sunt membru în Consiliul Director al fundaţiei Sense Internaţional Romania şi de peste 20 de ani, mă lupt pentru drepturile persoanelor cu surdomutitate, asemeni mie.

Am mers în multe oraşe şi am vorbit oamenilor despre această deficienţă, am adunat semnaturi de susţinere şi le-am dus la Parlament, unde am vorbit cu nenumăraţi politicieni şi am speranţe că se va schimba în bine viaţa acestor persoane.

Cu ajutorul unui display Braille, reuşesc să folosesc calculatorul, intrând pe diferite pagini de socializare, pe email, etc. Mă pot informa singur acum şi pot comunica mai uşor cu oricine.

Îi port în suflet pe profesorii mei, datorită cărora am reuşit să înving orice barieră, şi îi pomenesc mereu în rugăciunile mele. Tot ce fac este dedicat lor.

Am scris cartea mea şi voi mai scrie încă, ca un omagiu adus tuturor acelora care m-au ajutat în viaţă şi ca exemplu de reuşită pentru persoanele cu dizabilităţi care se confruntă cu mari greutăţi.

Totul este posibil în viaţă, cu voinţă şi foarte multă muncă.

P.S.: Domnul Vasile Adamescu a povestit cu modestie despre el și a prezentat doar puțin din adevăratul său potențial.


(Articol preluat de pe pagina 
Lidia Leahu)

30 ianuarie 2018

Vreau sa fiu un smartphone

Am primit astazi un email de la un prieten (Catalin Pandele) in care scria  intamplarea urmatoare, nu stiu daca s-a intamplat asta sau nu, insa "adevarul e adevar chiar daca doare" cum spune Ovidiu Liteanu intr-una din melodiile sale. 
Telefoanele mobile, facebook-ul, jocurile etc, au devenit atat de captivante, incat uitam sa mai traim realitatea de langa noi, viata fuge si noi in loc sa ne bucuram de fiecare moment pe care l-am primit, traim viata altora, traim cu capul in telefoane fara sa ne mai pese de nimic altceva. Vizioneaza videoclipul de mai sus si fa legatura cu intamplarea de mai jos (si cu viata ta):

"Seara, dupa cina, o profesoara incepe sa corecteze temele facute de elevii ei. Sotul ei e in aceeasi camera, are telefonul in fata si joaca ,,Candy Crush Saga”. Dupa ce a terminat de citit ultima tema, femeia a inceput sa planga. 
Sotul ei a intrebat-o ce s-a intamplat, ea a explicat: Ieri am dat o tema elevilor mei de clasa I, tema era ca ei sa scrie ceva pe acest subiect: Dorinta mea. Ultima m-a facut sa plang. Asculta ce a scris:
Dorinta mea este sa devin un smartphone. Parintii mei isi iubesc telefoanele mobile foarte mult. Le pasa atat de mult de ele incat uneori uita sa ma mai iubeasca pe mine.  
Cand tata vine obosit de la serviciu are timp pentru a sta pe mobil, dar nu mai are timp si pentru mine. 
Daca parintilor le suna mobilul, acestia aud imediat si fug sa raspunda. Daca eu plang se joaca in continuare pe telefon, pe mine nu ma aude nimeni. 
Se joaca tot felul de jocuri pe telefon, dar cu mine nu vor sa se joace niciodata, nu ma asculta niciodata, nici macar atunci cand le spun ceva important. Asa ca, da, dorinta mea este sa devin un smartphone.
Dupa ce a citit cu voce tare tema, sotul a intrebat: Cine a scris asta?
Profesoara s-a uitat la el si i-a raspuns: Fiul nostru."

Si in incheiere, spun ce spunea un predicator:
"Problema zilelor noastre e ca exista tot mai multe SMART phones (telefoane destepte) si  tot mai putini "SMART peoples..."

29 ianuarie 2018

Mai da o porunca - Cosmin Frisan

"Da Tu, porunca ochilor mei,
Mereu sa priveasca spre Tine.
Si-atunci, cand ispita se-arata in ei,
Pe Calea cea Dreapta sa fie.

Mai da o porunca, vreau gura mea
Mereu sa vorbeasca ce-i bine.
Sa stiu ca sa spun, cand lumea nu vrea,
S-arat dragostea Ta in mine.

Si da o porunca si mainilor mele,
Mereu sa ajute pe-oricine.
Si-atunci, cand vointa pleca-va din ele,
Sa pot sa o aflu in Tine.

O, da o porunca si pasilor mei,
Sa mearga pe calea cea buna.
Si nori de or fi, sa trec peste ei,
Sa capat si eu o cununa.

Mai spune-o porunca, si inima mea
Mereu pentru Tine va bate.
Si ultimul tremur ce va fi in ea
Sa fie al Tau, Sfinte Tata!"
29 ianuarie 2018

28 ianuarie 2018

Grigore Creta - Fagaduinte si solutii pentru falimentari

Fagaduinte si solutii pentru falimentari este un mesaj pentru cei care se cred falimentari in anumite lucruri. Daca si tu crezi ca ai o viata ce nu iti convine din anumite puncte de vedere, gandeste-te si compara-te cu cei care chiar ar putea sa zica aceste lucruri, dar nu le zic, pentru ca ei stiu ca daca nu sunt buni intr-un anumit domeniu, sunt buni in altele. Un prim pas inspre pocainta ta este de a recunoaste starea in care te afli. Dumnezeu vrea sa stea de vorba cu tine, sa te ridice, ca are pentru tine promisiuni, trebuie doar sa accepti. 

27 ianuarie 2018

O, frate drag te vad cum sangeri - Tatiana Topciu

"O, frate drag, te văd ades cum sângeri
Şi simt că-n tine duhul plânge frânt
Sub suferinţe, lovituri, înfrângeri,
După-ndurarea Domnului Cel Sfânt.

Dar braţul Lui nu s-a scurtat s-ajute,
Urechea Lui e-aceeaşi cum o ştii
Şi carul Lui e pregătit de lupte
Acelaşi azi ,ca ieri şi-n veşnicii!

O, vasul Lui nu naufragiază!
Te poartă spre limanul năzuit.
De eşti în El ca fiu ceresc, cutează!
Vei izbândi curând, desăvârşit!

Găsitu-te-a El vrednic de-ncercare.
De-ai fi scutit de ea, nu I-ai fi fiu.
Şi-un fiu ceresc în încercări nu moare,
Ci iese mai frumos, mai sfânt, mai viu.

Veghează, dar, căci veşnici nu sunt norii!
Nu simţi tu biruinţa-naintând?
Nu ştii că mai-nainte de-a fi zorii
Mai neagră este noaptea ca oricând?

Eu îţi vestesc că vine dimineaţa,
Că umbrele se subţiază, fug!
Doar Domnul a venit s-aducă Viaţa
Ca oile s-o aibă din belşug.

Nu vei sfârşi înfrânt de suferinţă
Şi nu vei fi strivit de-al ei tumult!
Cum eşti înfrânt şi plin de umilinţă
El te iubeşte cu atât mai mult.

Eşti scris în palma Lui cu semn de cuie
Destinul tău nu-i unul efemer.
Nu dispera, cât rugăciunea suie,
În Numele lui Isus, către cer.

O, frate drag, c-o clipă mai devreme
Slăveşte izbăvirea Celui Viu
Acuma e a laudelor vreme,
Căci după izbăvire... e târziu.

Adu acuma sfinte osanale
Spre Cel ce marea o preface-n drum!
Ridică-te pe umilita cale
Şi fă din "mâine" - un glorios "acum"! "
(Tatiana Topciu)

24 ianuarie 2018

Fa-ti timp pentru Dumnezeu!

De cate ori ti-ai facut timp pentru a multumi lui Dumnezeu pentru fiecare moment, pentru fiecare dimineata in care te trezesti fara sa te gandesti ca altii aseara au adormit, dar nu s-au mai trezit astazi?
Dumnezeu merge cu noi in fiecare zi, e langa noi mereu, la scoala, pe drum, la serviciu, ne cunoaste si noaptea cand dormim, si numarul firelor de par, si asteapta sa ne facem timp si pentru El in fuga noastra spre sicriu. Sa ne luam cateva minute si sa ii multumim, sa stam cu El de vorba.
Te indemn sa "tragi pe dreapta" din mersul asta grabit inspre moarte, sa iti iei o pauza si sa te gandesti la ce-ai lasat in urma ta, sa te gandesti ca viata trece, si noi de multe ori pe asta punem accent...dar nu  e important CA trece viata, important e CUM trece. 
Urmareste videoclipul de mai sus, te regasesti in el?

21 ianuarie 2018

Revolta in trup - Petru Dugulescu

Versurile poeziei spun intr-un mod "comic" starea noastra dureroasa, a fiecaruia. Avem toti un rol in acest "Trup al lui Cristos" dar nu ne place, vrem sa fim altceva. Oare cum ar fi daca fiecare din noi am avea aceeasi slujba in  Biserica sau in lume? Oare cum ar fi daca s-ar intampla exact asa cum spune Petru DUGULESCU in aceasta poezie, daca toti am face un "razboi" sa luam locul unul altuia, cantareti sau predicatori, sau pastori? Fiecare trebuie sa fie multumitor pentru slujba si lucrarea la care e chemat si sa faca in asa fel incat sa o faca cel mai bine. Daca tu esti chemat sa faci curatenie in Biserica, fa curatenie ca si pentru tine, ca si pentru Domnul. Daca esti chemat sa tai lemne pentru un sarac, ia fiecare lemn si taie-l ca si cum ai fi un profesionist, pentru ca la lucrarea asta te-a chemat, nu Biserica, nu oamenii ci Dumnezeu a pus in tine indemanare.

"Intr-o zi-nsorita, ochiul manios,
Se zbatu-n orbita si privi in jos:
-"Ce e, fratioare" - eu l-am intrebat -
"Ai vreo suparare?" - "Da, sunt revoltat!
Si-ti voi spune-acuma adevarul tot -
C-am rabdat intr-una s-acum nu mai pot:

Din a mea-naltime, tot privind in jos,
La piciorul asta stramb si noduros,
Pe-ale mele gene, jur ca nu ma-nsel
Ca de la o vreme, prea-ncaltat e el!
In ciorapi, in gheata, vesnic lustruit,
Sa-l admire lumea, pfui! Ce ipocrit!

Cata cheltuiala, ce atentii mari,
Iar eu procopseala ... niste ochelari!
Ca sa fiu tot paznic - Nu! - mai bine chior,
Chiar de par obraznic, vreau sa fiu picior!"
Si dintr-o zvacnire ochiul a sarit -
Dar fara privire, talpa l-a strivit.

Cand cu duiosie vrut-am sa-l adun:
Mana, cu manie, imi dadea un pumn ...
-"Sluga credincioasa, dar cu tine ce-i?"
-"Asta-i ce m-apasa: sluga cat ma vrei?
Numai incordata, sa lucrez, sa scriu!
Ca sa stau odata, teapana-n sicriu.

Sa hranesc stomacul, vesnic nesatul,
Si umflat cat sacul, nu mai vreau, destul!
Singura-mi stapana, vreau sa-mi fiu pe plac:
Eu nu mai sunt mana, ma declar stomac!"
Si din clipa-n care mana n-a lucrat -
Nehranind stomacul, biata s-a uscat;

Auzind urechea tristul taraboi,
Dintr-odata striga: - "Si eu fac razboi!
Simpla, clapauga, stau ca un tolcer -
Nici eu nu sunt sluga, gura ma prefer!
Ea-i fara pereche, totu-i pentru ea,
Parca pe ureche nu s-ar putea bea!

Face galagie ca un papagal,
Mi se da si mie sa mai fac scandal ..."
Isi sfarsi ideea si-apoi amuti -
Si din clipa-aceea, sarmana surzi.

Dar, va rog, nu plangeti cu al milei foc
Ca, din fericire, toate sunt la loc!
O anomalie, cum am prezentat,
Doar in fantezie mi s-a intamplat.
Insa plangeti faptul trist si dureros,
Ca se-ntampla-acestea-n trupul lui Hristos!


Morala:
Ne-mplinim menirea, existam, traim,
Numai cand pe altii in dragoste-i slujim!"