20 octombrie 2018

Grigore Creta - Ca sa ajungi in Canaan, trebuie sa iesi din Egipt

Cu totii ne dorim ca intr-o zi sa fim liberi, sa nu mai avem probleme financiare, probleme de sanatate sau sentimentale. Ne-am saturat de Egipt, dar ca sa ajungem in Canaanul ceresc trebuie sa parasim Egiptul acesta care incearca sa ne subjuge, care vrea prin orice mijoace sa ne tina la pamant, sa ne faca sa acceptam toate legile si toate lucrurile murdare pe care ei le considera a fi bune. Ne-am saturat de Egipt, dar cand vedem drumul pe care il avem de parcurs pana in Canaan, parca e prea lung. Ne-am saturat de Egipt, dar ne plac lucrurile din Egipt. Mergem inspre Canaan dar avem Egiptul in inima. Vrem sa traim in Biserica, dar parca lumea ne atrage din ce in ce mai mult, largim usile Bisericii ca sa ne incapa pe ele si masinile, si casele...Daca vrei Canaanul, lasa Egiptul in spate.

18 octombrie 2018

Factura de la sfârșitul vieții tale

Într-o zi, un bărbat mai în vârstă, lăsat fiind de puteri a ajuns la spital cu probleme respiratorii. După ce a petrecut o noapte în acel spital, noapte în care i-a fost administrat oxigen pentru a-l ajuta să respire mai ușor, a fost gata de externare. 

Medicul care s-a ocupat de el i-a făcut hârtiile pentru externare, si printre altele i-a înmânat acestuia și o factură pe care scria o sumă, 500$. Bărbatul a întrebat pentru ce e suma aceea așa mare trecută pe chitanță. Medicul a răspuns că acesta e prețul pentru cât a fost internat în spital, suma reprezinta confortul din spital, patul, camera în care a stat, o parte din bani pentru alte cheltuieli spitalicești, iar în cele din urmă i-a spus că și pentru oxigenul care i-a fost administrat.

Bătrânul a stat cu ochii in foaie, începând să lăcrimeze. Doctorul, fiind puțin mai sentimental, s-a uitat la bătrân încercând să îl liniștească spunându-i că nu e problemă, el nu va trebui să scoată niciun ban din buzunar, totul e acoperit de asigurarea de sănătate pe care el o deține.  

,,Nu de asta plâng eu", a răspuns bătrânelul ștergându-și lacrimile cu dosul palmei, "bani aș avea să plătesc acum, pe loc dacă ar trebui, însă plâng pentru că factură pentru o singură noapte în "confort", pentru câteva guri de oxigen sau că am dormit bine în spital, e de 500$...mă gândesc că eu am 80 de ani, și până acum tot oxigenul, patul de acasă și confortul, toate au fost gratis, iar Dumnezeu niciodată nu mi-a făcut o factură pentru toate astea. Dacă o noapte în spital costa atâta, mă întreb cât ar costa toate momentele pe care Dumnezeu mi le-a oferit?"

O întâmplare pe care am citit-o de curând, și care m-a făcut să îmi pun întrebarea "oare cât de mult apreciem și mulțumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne dă"? Primim fără să dăm, cerem fără să mutumim, și putem continua. Suntem atât de obișnuiți să tragem o gură de aer, încât uneori nici nu ne dăm seama că o facem. Ne-am învățat să întindem mâna și să luăm. Oare când ne vom aduce aminte că fără Dumnezeu am fi ca un fir de nisip pe care l-ar spulbera orice adiere de vânt? Luăm totul ca pe un lucru pe care considerăm că e normal să îl avem, iar când Dumnezeu spune că nu e normal, noi ne supărăm și spunem că Dumnezeu are ceva cu noi.

06 octombrie 2018

SODOMA - Fata nevazuta a homosexualitatii


SODOMA - Chiar şi în ziua de azi numele oraşului a rãmas asociat unor practici pe care morala le respinge şi care chiar sunt pedepsite cu moartea în unele state. Dar ce spune Biblia, în fond, locul în care a debutat de fapt istoria Sodomei?

Povestea distrugerii celor douã oraşe de la Marea Moartã, Sodoma şi Gomora, este relatatã în Geneza. Acolo aflãm cã pãcatul a acoperit cu umbra sa demonicã minţile oamenilor şi cã Dumnezeu a decis sã coboare din cer pentru a-l observa în toatã gravitatea sa şi a a-l pedepsi cum se cuvine. 

Constatarea amarã a divinitãţii rezultã în aneantizarea celor douã oraşe, dar la un moment dat Dumnezeu, cel Atotputernic, se întreabã: “Sã-i ascund lui Avraam ce am sã fac”? Avraam, cunoascând planurile divine, se îngrozeşte la anunţul unei asemenea distrugeri şi încearcã sã intervinã pentru cruţarea oraşelor, mãcar a celor drepţi care s-ar putea afla printre pãcãtoşi.

În cele ce urmeazã, Avraam, amintindu-şi că Lot este în Sodoma, s-a târguit cu Dumnezeu că dacă vor fi zece drepţi în Sodoma, să nu îi pedepsească şi pe ei împreună cu păcătoşii. Doi Îngeri s-au dus la Sodoma în căutare de oameni drepţi. Ei au fost primiţi în casă de Lot, care le-a dat şi de mâncare.

Însă sodomiţii, auzind că Lot a găzduit nişte străini, au venit la casa lui, cerându-i sã-i cunoascã. Se ştie cã în ebraicã verbul “a cunoaşte” mai are şi sensul de a avea relaţii sexuale, de unde probabil reputaţia deloc dezirabilã a sodomiţilor. Lot însã se opune cererii în vederea respectãrii regulii sfinte a ospitalitãţii, le propune în schimb sodomiţilor sã le ofere pe fiicele sale fecioare, ceea ce ar sugera existenţa unei oarecare motivaţii sexuale din partea sodomiţilor. 

Jean Girardoux, în piesa “Sodome et Gomorrhe”, condamnã amorul efemer, ceea ce reprezintã o lecturã într-o singurã cheie a povestirii biblice. Oricare ar fi pãcatul cãruia îi cad pradã sodomiţii, cert este cã fac dovada lipsei de ospitalitate, brutalitãţii nestãvilite şi nedreptãţii, greşeli fatale pe care Lot nu le poate tolera. 

12. Izolati in Romania - Catunul Cornetea, judetul Maramures

Izolati in Romania - Locuitorii din catunul Cornetea, judetului Maramures

(Episodul 12)

În episodul 12 (şi ultimul) al seriei de reportaje „ Izolaţi în România” , am mers pe drumuri mai puţin bătute ale Maramureşului - până la cătunele Cornăţea şi Cvasniţa. "Izolati in Romania" ne-a spus povestea oamenilor din acele locuri.

La graniţa cu Ucraina sunt cătune la care se poate ajunge doar pe jos. Cornăţea e cătunul cu şcoală, fără magazin şi, în loc de drum, o potecă de o oră. Învăţătoarea străbate poteca singură în fiecare zi şi chiar dacă se teme - mai ales toamna şi iarna - e convinsă, la fel ca şi celelalte învăţătoare care au fost aici, că nu va păţi nimic rău.

Copiii învaţă la Cornăţea până în clasa a IV-a, după care merg în fiecare zi pe jos, câte o oră, până la şcoala din Cvasniţa. Foarte puţini dintre ei mai ajung la liceul din comuna Poienile de sub Munte. Sunt ultimele cătune, din Maramureş, pe care Dite Dinesz ni le prezintă în episodul cu numărul 12 (şi ultimul) al seriei Izolaţi în România.

Cei mai mulţi tineri sunt plecaţi din sat, iar în Cornăţea mai întâlneşti doar mame, care au rămas acasă cu cei mici, şi cu bătrânii. „Nici biserică nu au aici, sus şi, pentru unii, au trecut ani de când nu au mai fost la o biserică. În Cornăţea nu există curent electric; doar în casele cu copii, Asociaţia Free Mioriţa a montat panouri solare. Iar Şcoala din Cornăţea e cea mică din România: o singură încăpere de 12 metri pătraţi, în care învaţă 14 copii”.

Acest documentar, impartit in 12 serii, realizat de TVR, iti va arata cat de diferiti putem fii ca oameni.

Acesti oameni traiesc ascunsi, in varf de munte sau in padurile ascunse ale judetelor din Romania, oameni simplii care nu au altceva de facut decat sa se multumeasca si sa isi traiasca viata, avand in fata ochilor un minunat peisaj.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

11. Izolati in Romania - Locuitorii catunelor din Muntii Ceahlau

Izolati in Romania - Locuitorii catunelor din Muntii Ceahlau

(Episodul 11)

În episodul cu numărul 11 al seriei de reportaje Izolaţi în România , batem drumuri între Neamţ şi Harghita şi găsim oameni cu suflet mare în cătunele Bârnadu şi Trei Fântâni.

„Deasupra stâncilor din Cheile Bicazului, e cătunul Bârnadu. E duminică dimineaţa şi bat clopotele la biserică. Nu e preotul, ci un localnic care are cheile. Cu lacrimi în ochi, povesteşte că toţi copiii lui sunt plecaţi, dar în fiecare duminică trage clopotele ca să nu uite cineva din Bârnadu că e sărbătoare”, ne povesteşte Dite Dinesz.

Episodul cu numărul 11, penultimul al seriei Izolaţi în România, ne plasează între Neamţ şi Harghita, unde echipa formată din Dite Dinesz şi Marius Danci ne face cunoştinţă cu locuitorii cătunelor Bârnadu şi Trei Fântâni.

Acest documentar, impartit in 12 serii, realizat de TVR, iti va arata cat de diferiti putem fi ca oameni.

Acesti oameni traiesc ascunsi, in varf de munte sau in padurile ascunse ale judetelor din Romania, oameni simplii care nu au altceva de facut decat sa se multumeasca si sa isi traiasca viata, avand in fata ochilor un minunat peisaj.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

05 octombrie 2018

10. Izolati in Romania - Catune din judetul Vrancea

Izolati in Romania - Locuitorii din catunele judetului Vrancea

(Episodul 10)

În episodul cu numărul 10 al seriei de reportaje Izolaţi în România, am ajuns în Vrancea, unde Dite Dinesz a reîntâlnit oameni cunoscuţi cu 10 ani în urmă.

După 10 ani, Dite Dinesz o reîntâlneşte pe Miuţa. Pentru ea, timpul nu a trecut în zadar în Poiana Stoichii. A înfiat o fetiţă, deşi n-a fost uşor să coboare de zeci de ori la oraş pentru a se întâlni cu fata ei şi, mai apoi, pentru a completa toate hârtiile pentru adopţie.

Fiica ei, Elena, îşi doreşte să fie alături de părinţii ei toată viaţa şi e convinsă că Poiana Stoichii e cel mai frumos loc din lume.

Peste munte, într-un alt cătun pe Valea Reghiului e Măriuţa, care, la cei 80 de ani ai săi, îşi aminteşte cum a înfiat-o pe fiica ei acum mulţi ani. Nu putea să aibă copii şi s-a rugat mult să nu rămână singură pe lume. Fata ei e acum în Grecia, iar ea, din casa fără curent, se gândeşte în fiecare seară să-i fie bine.

Acest documentar, impartit in 12 serii, realizat de TVR, iti va arata cat de diferiti putem fi ca oameni.

Acesti oameni traiesc ascunsi, in varf de munte sau in padurile ascunse ale judetelor din Romania, oameni simplii care nu au altceva de facut decat sa se multumeasca si sa isi traiasca viata, avand in fata ochilor un minunat peisaj.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

9. Izolati in Romania - Catune din judetul Alba

Izolati in Romania - Locuitorii din catunele judetului Alba

(Episodul 9)

La Râmeţi se întâlnesc două lumi, pe care Dite Dinesz ni le prezintă în episodul cu numărul 9 al seriei de reportaje Izolaţi în România . Despre locurile din Alba unde pădurea ia locul oamenilor.

În munţii de deasupra Cheilor Râmeţilor, pădurea ia locul oamenilor. Case aflate la distanţe mari una de alta, în care mai locuiesc doar bătrâni. Un singur om le mai calcă pragul, cu veşti bune sau rele: poştaşul din Râmeţi. L-am întâlnit şi-acum 10 ani, pentru că nu aveai cum să treci pe lângă el, fără să nu îl observi. Pe cal şi cu tolba în spate nu duce doar scrisori, ci mai ales vorbe bune pentru ultimii locuitori din cătunele ce ţin de Râmeţi.

În cătunul Cheia mai sunt doi locuitori şi mulţi turişti, mai ales vara. Turiştii vin în zona Râmeţului pentru a admira sălbăticia, dar oamenii locului suferă când văd poteci peste care s-a aşternut pădurea.

Acest documentar, impartit in 12 serii, realizat de TVR, iti va arata cat de diferiti putem fi ca oameni.

Acesti oameni traiesc ascunsi, in varf de munte sau in padurile ascunse ale judetelor din Romania, oameni simplii care nu au altceva de facut decat sa se multumeasca si sa isi traiasca viata, avand in fata ochilor un minunat peisaj.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

8. Izolati in Romania - Catune din judetul Bistrita-Nasaud

Izolati in Romania - Locuitorii din catunele judetului Bistrita Nasaud

(Episodul 8)

Aici, copiii care merg la şcoală au de parcurs câte două ore pe jos. În episodul al optulea al seriei de reportaje Izolaţi în România, Dite Dinesz ajunge în cătunul Ciosa din Bistriţa-Năsăud.

Ciosa, din Bistriţa-Năsăud, e cătunul în care nu vezi stâlpi de curent. Şi nici becuri aprinse seara. Pe alocuri, o lumină slabă, acolo unde Asociaţia Free Mioriţa a montat panouri solare.

În aceste locuri a fost cândva şcoală. De 10 ani, e închisă. Magazin sau medic găseşti după o oră de mers. Copiii care merg la şcoală au de parcurs câte două ore pe jos. De doi ani, mănăstirea din Piatra Fântânele le face viaţa mai uşoară. Copiii pot rămâne la mănăstire de luni până vineri şi astfel au de parcurs drumul de două ore doar de patru ori pe săptămână.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."



7. Izolati in Romania - Locuitorii de pe Delta Dunarii

Izolati in Romania - Locuitorii de pe Delta Dunarii 

(Episodul 7)

Sunt izolaţii care, pe timp de vară, devin o poveste pentru turişti. Iarna însă, când canalele îngheaţă, rămân doar ei. În episodul al şaptelea, seria de reportaje Izolaţi în România ajunge în Delta Dunării.

Ajungi la ei cu barca, după ce ai mers patru ore cu nava Pasagerul până la Sulina. Deşi vara îi caută turiştii, ei rămân oamenii pustiului. Arareori au vecini şi oriunde ar vrea să ajungă, trebuie să treacă o apă.

Cel mai greu o duc pescarii. Balta nu mai are peşte, dar singura lor sursă de existenţă este peştele. Sunt zile în care nu prind nimic, doar trec turiştii şi le fac câte o poză. Oamenii din Deltă sunt izolaţii care, pe timp de vară, devin o poveste pentru turişti. Iarna însă, când canalele îngheaţă, rămân doar ei.

"Izolaţi în România este o serie de 12 reportaje despre oamenii din cătunele neştiute ale României filmate în fiecare lună a anului 2016 şi care poate fi vizionată începând cu 17 aprilie la TVR 1 şi TVR+.

În fiecare episod echipa TVR ne prezintă o întâmplare inedită... Fie că e vorba despre un bebeluş care vine prima dată acasă, unde îşi începe viaţa într-un cătun fără curent; fie că vorbim despre un băiat de 18 ani, care trăieşte singur lângă borna de la graniţa cu Ucraina, avem aceeaşi imagine: Izolaţi în România. Seria ne mai face cunoştinţă şi cu: un tânăr din Bucureşti care a ales izolarea şi s-a retras să trăiască într-un loc unde ajungi doar cu cizme de cauciuc, după ce treci cheiurile prin apă; un călugăr care a ridicat o mănăstire în mijlocul apelor, pe o fişie de nisip; o tânără, care acum 10 ani învăţa într-o colibă fără curent, e azi elevă premiantă şi se pregăteşte de medicină; femei care se duc să nască coborând pe jos, prin zăpadă; un poştaş ce merge pe cal pe drumuri de munte; descoperim un sătuc în care nicio casă nu are curent."

30 septembrie 2018

În mintea unui copil cu autism

Din punct e vedere medical, autismul este o tulburare de dezvoltare considerată drept una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Autismul este tulburarea centrală din cadrul unui întreg spectru de tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de spectrul tulburărilor autismului/autiste sau de tulburări pervazive de dezvoltare.

Aceste tulburări prezintă o largă varietate de manifestări, presupuse a fi rezultatul unor disfuncționalități de dezvoltare ale sistemului nervos central sau genetice. Simptome obișnuite ale autismului includ acțiuni repetitive/monomane, contact și comunicare limitată cu alte persoane și interese foarte restrânse. Cauzele specifice sunt încă necunoscute. Răspândirea bolii este cam de 6 la 1000 de persoane, și este de trei sau patru ori mai des întâlnită la băieți decât la fete. Autismul este prezent încă de la naștere și se păstrează pe durata întregii vieți.

Un grup de studenți de la UNATC (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) au încercat să arate oamenilor ce e în mintea unui copil cu o astfel de boală prin intermediul unui film-experiment. Nu știu cât de tare s-au apropiat de "adevăr" dar videoclipul merită vizionat.

Oare câți dintre noi nu suntem la fel, din punct de vedere spiritual? Auzim toate predicile, citim atât de multe din Biblie, vedem cum Dumnezeu ne binecuvîntează zi de zi, dar totuși nu auzim Vocea lui Dumnezeu care ne întreabă: "Ce faci cu viața ta, când ești în Biserică, dar gândul îți e departe; Ce faci cu pocăința ta, când, de lângă tine pleacă oamenii în venicie fără să le fi spus nici măcar odată despre Mine...?"

27 septembrie 2018

Leonard Ravenhill - Un om al rugaciunii

(18 iunie I907 - 27 noiembrie 1994)
S-a născut în anul 1907 în Leeds, Yorkshire, Anglia şi a urmat Cliff College din Anglia. A învăţat sub îndrumarea lui Samuel Chadwick. A fost student al Istoriei Bisericii şi expert în domeniul TREZIRII.

În 1939 s-a căsătorit cu o asistentă irlandeză, pe nume Martha. Împreună au avut trei băieţi: Paul, David si Phillip; Paul şi David sunt lucrători pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, iar Phillip Leonard Ravenhill (1945-1997) a fost un bun cercetator în Smithsonian Institute din Washington, D.C.

În 1950, Leonard şi familia sa s-au mutat din Marea Britanie în Statele Unite ale Americii. Apoi, în 1980, Leonard s-a mutat din nou într-o casă langa Lindale, Texas, foarte aproape de Last Days Ministries (LDM) Ranch unde Leonard a predat în mod regulat.

Printre cei cărora Ravenhill le-a fost mentor, se numără: Ravi Zacharias, Tommy Tenney, Steve Hill, Charles Stanley, Bill Gothard si David Wilkerson.

Referitor la discrepanţele dintre Biserica Nou Testamentală şi viaţa bisericii din timpul său (iar în zilele noastre, aceasta s-a agravat mult mai mult), Ravenhill a accentuat şi a strigat principiile trezirii spirituale biblice, fără nici un compromis, în toate învăţăturile şi cărţile sale. Mesajul său este unul fără compromis, lipsit de frică şi radical. Pentru acei care l-au cunoscut personal a fost o persoană cu adevărat atrăgatoare.

A plecat la Domnul în Noiembrie 1994.

A.W. Tozer: „ Faţă de asemenea oameni, Biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant este că rareori încearca să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o. Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea Bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barba pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să-i facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire. Un om ca el nu este un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie, care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant, care se îndoapă la masă şi râd la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, este un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri aşa cum închizi robinetul la apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu doar când şi cand; pretutindeni, nu ici si colo. Iată de ce omul acesta este diferit. Faţă de Leonard Ravenhill este imposibil să fii neutru. Cei ce-l cunosc se împart în doua tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare.”

David Bercot: “ L-am întâlnit pe Leonard prima dată în 1989, când avea 82 de ani, iar sănătatea lui era foarte şubredă. La prima vedere, nu m-aş fi gândit că Dumnezeu mai poate folosi acest om cărunt şi foarte fragil. Umbla încet şi nesigur, iar uneori avea nevoie de ajutor să se ridice şi să se aşeze pe scaun. Totuşi, imediat după ce şi-a deschis gura, am realizat foarte repede, că am greşit total. La 82 de ani, Leonard încă vorbea cu foc şi convingere şi părea că ochii lui pătrundeau adânc chiar în sufletul meu. În ultimii ani ai vieţii sale, Leonard modera o întâlnire de rugăciune, o dată pe săptămână (mai târziu, o dată pe lună), la care participau în special pastori şi evanghelişti. Unii din aceşti oameni călătoreau chiar şi patru ore pentru a participa la aceste întâlniri de rugăciune. Am participat la aceste întâlniri din 1989 până s-au terminat în vara anului 1994, câteva luni înainte de moartea lui Leonard. De-a lungul anilor în care am participat la aceste întâlniri, nu am plecat niciodată fără să fiu adanc provocat de ceea ce spunea Leonard. Unul din darurile lui era abilitatea de a crea în mod spontan maxime spirituale pătrunzătoare pe masură ce vorbea. Acestea erau scurte, observaţii memorabile despre Dumnezeu, biserică şi lume. Întotdeauna îmi luam un carneţel cu mine la aceste întâlniri pentru a nota aceste observaţii. Iată câteva din acele observaţii pătrunzătoare, din acele întâlniri:

• “Un evanghelist de succes atinge sentimentele oamenilor. Un profet adevărat atinge conştiinţa oamenilor”.
• “Ultimele cuvinte ale Domnului Isus către biserică (în Apocalipsa) au fost: Pocăieşte-te!”
• “Un adevărat pastor nu doar arată calea, ci merge pe ea”.
• “Niciodată nu trebuie să faci reclamă unui foc. Toţi vin alergând acolo unde este un foc. În acelaşi mod, dacă biserica ta arde, nu va trebui să anunţi aceasta. Comunitatea va fi ştiut deja”.
• “Ioan Botezătorul nu a făcut vreodată vreo minune. Totuşi, a fost mai mare decât oricare din profeţii Vechiului Testament”.
• “Mă îndoiesc că mai mult de 2% din creştinii declaraţi din Statele Unite sunt cu adevărat născuţi din nou”.
• “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. El mistuie mândria, pofta trupească, materialismul şi alte păcate”.
• ”Sunt numai două feluri de oameni: cei morţi în păcat şi cei morţi faţă de păcat”. (Referitor la întunericul care a învăluit creştinătatea)".
• “Când stai într-o cameră întunecoasă, poţi fie să blestemi întunericul, fie să aprinzi o lumânare”.
• “Copiii îţi pot spune ce zice Canalul 7, dar nu şi ce spune Matei 7”.
• “Unele femei petrec o jumătate de oră -o ora pregătindu-şi exteriorul (haine deosebite, machiaje etc.) pentru biserică. Ce s-ar întâmpla dacă am petrece toţi acelaşi timp pregătindu-ne în interiorul nostru, pentru biserică cu rugăciune şi meditaţie?"
• “Maturitatea vine din ascultare, nu neapărat odată cu vârsta”.
• “Singura dată când poţi spune cu adevărat : Cristos este tot ce am nevoie!, este doar atunci când Cristos este tot ce ai”.
• “De ce ne aşteptăm să fim trataţi în lumea asta mai bine decât a fost tratat însuşi Domnul Isus?”
• “Trebuie să facem ce putem pentru Dumnezeu, înainte ca El să ne dea puterea să facem ceea ce noi nu putem”.
• “Biblia este fie radicală, fie demodată”.
• ”Mărturiile sunt minunate. Dar, atât de adesea vieţile noastre nu se potrivesc cu mărturiile noastre”.
• “Orice metodă de evanghelizare va merge, dacă Dumnezeu este în aceasta”.
• “Dacă un creştin nu are necazuri în lume, ceva nu este în regulă”.
• “Principala mea ambiţie în viaţă a fost să fiu pe lista cea mai dorită de Diavol”.
• “Când există ceva în Biblie, iar Bisericii nu îi place, îl numesc legalism”.
• “Poţi avea toată doctrina, în mod corect, şi totuşi să nu ai prezenţa lui Dumnezeu”.
• “Mulţi pastori mă critică pentru că iau Evanghelia atât de serios. Dar oare cred ei că în ziua Judecăţii, Cristos mă va pedepsi, spunându-mi “Leonard, tu M-ai luat prea în serios?”
• “Dacă Isus ar fi predicat acelaşi mesaj pe care lucrătorii îl predică astăzi, nu ar fi fost niciodată răstignit”.
• “Există o diferenţă între a-ţi schimba opinia şi a-ţi schimba stilul de viaţă”.
• “Seminariile noastre de astăzi produc oameni morţi”.
• “Cum poţi dărâma întăriturile lui Satan dacă nici măcar nu ai puterea să stingi televizorul?”
• “Unitatea Bisericii vine din smerenia colectivă”.
• “Dacă toată Biserica ar fi înşelată, aceasta nu este o scuză pentru tine de a nu-L urma pe Cristos”.
Sursa:
ResurseCrestine

24 septembrie 2018

George Müller - Un tata pentru 2000 de orfani

27 septembrie 1805 - 10 martie 1898
George Müller a fost un tânăr german din înalta societate care l-a cunoscut pe Hristos și s-a dedicat lucrării Lui. Misiunea lui a fost să salveze orfanii de la o viață crudă. El a reușit într-adevăr - nu doar că i-a salvat, dar le-a și purtat de grijă, i-a hrănit și i-a educat. Costurile unei asemenea lucrări erau enorme. Cu toate acestea, într-un mod extraordinar, nu a fost nevoie să ceară niciodată nimănui bani, ci s-a rugat, iar Domnul a purtat de grijă. Copiilor nu le-a lipsit niciodată nici o masă, el purtând de grijă la peste 2000 de copii în timpul vieții sale.

Copiii străzii nu sunt o noutate, au existat dintotdeauna. Societatea de astăzi încearcă să îi ajute, însă în urmă cu 200 de ani, în ţări precum Anglia, erau trataţi precum paria societăţii. Orfanii erau forţaţi să trăiască din cerşit sau furt. În oraşul Bristol, George Müller avea să schimbe destinul a mii de astfel de vieţi...

George Müller a avut o tinereţe agitată. Dragostea de băutură şi femei l-a determinat să fure bani chiar şi de la familie şi prieteni apropiaţi. Însă la facultate a ajuns să-L cunoască pe Hristos și a fost mântuit. A început să studieze intens Scripturile şi să predice, visând să devină misionar. În 1829, s-a mutat din Germania în Anglia, unde l-a întâlnit pe Henry Craik, o întâlnire care avea să îi schimbe destinul. Acest pastor i-a povestit despre credinţa unui medic stomatolog care împreună cu soţia lui au vândut posesiunile şi au dăruit banii săracilor. Mai mult decât atât, acest medic a renunţat la cabinetul lui profitabil de stomatologie şi a plecat ca misionar în Bagdad fără nici un ban, doar având credinţă că Dumnezeu le va purta de grijă. Müller a fost profund marcat de acest exemplu de credinţă şi s-a hotărât să trăiască o astfel de viaţă.

La scurt timp s-a căsătorit cu Mary, sora lui Henry. Împreună au hotărât să trăiască prin credinţă şi să spună despre nevoile lor doar lui Dumnezeu, un pas curajos pe care mulţi l-ar considera neînţelept. Chiar şi atunci când cineva din biserică îl intreba daca are nevoie de bani, el nu răspundea ci lăsa ca Dumnezeu să îi convingă de lucrul acesta. Dumnezeu îşi arăta credincioşia de fiecare dată. Familia Müller s-a mutat în Bristol pentru a-l ajuta pe Henry în slujire. Cei doi au înfiinţat Institutul de Studiere a Scripturii cu scopul de a distribui Scriptura, a susţine misiunea din jurul lumii, pentru organizarea de şcoli duminicale zilnice pentru copii şi adulţi şi pentru a oferi acces copiilor săraci în aceste şcoli.

În Bristol însă, o altă problemă a început să îl preocupe intens pe Müller. La uşa casei băteau adesea copiii străzii care cerşeau mâncare. Guvernul nu avea altă soluţie decât să îi trimită în azilele de săraci, locuri îngrozitoare în care copii erau forţaţi să locuiască cu bolnavi psihic şi persoane agresive. În 1834 existau doar 12 orfelinate în Anglia, toate percepeau taxe de şcolarizare şi acceptau orfani doar din familiile clasei de mijloc.

Müller nu a mai putut ignora nevoile orfanilor. El a început să se roage insistent în această direcţie, crescând în credinţa că Dumnezeu îl va ajuta. Müller a prezentat viziunea sa congregaţiei, menţionând că va deschide orfelinatul atunci când va avea cele necesare şi că se încrede în Domnul pentru a primi resursele fizice şi umane pentru ca această lucrare să pornească. După doar 1 an, Müller a deschis 3 orfelinate care găzduiau peste 90 de orfani care trebuiau îmbrăcaţi, hrăniţi şi educaţi. Toate cele necesare veneau în faţa uşii sau prin poştă, iar provizille erau în cantităţi mai mari decât necesare. Müller aducea în rugăciune nevoile, iar El le purta de grijă.

După primii doi ani, Müller avea să experimenteze 7 ani de grea încercare. De multe ori se întâmpla ca masa să fie pusă, dar fără mâncare. În ultima clipă, se auzea o bătaie la uşă şi cineva aducea de mâncare. Müller avea să împărtăşească pentru prima oară realitatea situaţiei în care se aflau cu echipa de slujire a orfelinatelor. Müller i-a rugat să identifice ce puteau vinde pentru a putea obţine banii necesari continuării lucrării. Chiar membri echipei de slujire şi-au vândut obiecte personale pentru a ajuta lucrarea. Pe parcursul vieţii sale, Müller a donat echivalentul a 700.000 de dolari, bani primiţi pentru nevoile lui personale. El nu a fost niciodată un om bogat.

După deschiderea celui de al patrulea orfelinat, spaţiul a devenit neîncăpător pentru cei 140 de copii, iar vecinii tot mai deranjaţi de gălăgie. Müller s-a rugat şi a ajuns la concluzia că sosise timpul să se mute pentru a putea lua în îngrijire mai mulţi orfani. Acesta era un pas şi mai mare în credinţă. Dar cum era Müller convins de voia lui Dumnezeu pentru paşii următori? El petrecea ore în rugăciune şi studierea Bibliei. Aceasta era prioritatea lui. Continua în acest fel zile în şir până simţea că Dumnezeu îi vorbeşte în adâncul inimii lui. Aşa a înţeles că nu trebuie să se mute în alte clădiri existente, ci să le construiască.

Această investiţie avea însă să coste foarte mult, aproape un milion de dolari în banii de astăzi. În timp de o săptămână, Müller a primit o zecime din suma totală. Müller avea acum nevoie de pământ pentru construcţie. A găsit un teren nu departe de centrul oraşului Bristol. Proprietarul pământului spera să vândă pământul cu un preţ ridicat, însă după o noapte nedormită a coborât semnificativ preţul. A fost o nouă situaţie în care Müller a văzut cum Dumnezeu le-a purtat de grijă. A refuzat să se împrumute de la bancă şi nu a început lucrările de construcţie până în clipa în care a primit întreaga sumă aferentă lucrărilor.

În aceaşi perioadă, economia ţării s-a prăbuşit. Inflaţia a crescut iar preţul produselor de bază s-a dublat. Acest context a reprezentat o nouă oportunitate pentru a arăta credincioşia Domnului. La doar 2 ani şi jumătate după prima donaţie pentru construcţie, Müller avea toate fondurile necesare şi construcţia a început. După alţi doi ani, noul orfelinat şi-a deschis porţile pentru 300 de copii. În următorii 21 de ani, peste 2000 de copii aveau să găsească adăpost, mâncare şi dragoste în orfelinatele ridicate de Müller.

Atitudinea lui Müller faţă de copii era revoluţionară pentru acea vreme. Pe lângă o educaţie religioasă bună, fiecare copil primea şi o educaţie generală de calitate, adesea mai bună decât cea din şcolile de stat. Müller a fost criticat pentru că oferea acestor copii o educaţie mai înaltă decât condiţia lor socială. Orfanii erau însă pregătiţi pentru viaţa de adult când venea momentul să plece din orfelinat şi găseau uşor slujbe bune.

Renumitul scriitor Charles Dickens a vizitat orfelinatele lui Müller pentru a se convinge de tratamentul oferit copiilor. Dickens a fost atât de impresionat încât a scris articole pentru mai multe ziare, o publicitate pe care banii nu o pot cumpăra.

După vârsta de 70 de ani, Müller început să călătorească şi să împărtăşească şi altora experienţa sa bogată cu Dumnezeu în 42 de ţări, vorbind chiar şi la Casa Albă. Chiar dacă şi-a îngropat atât fiica cât şi prima și cea de a doua soţie, a continuat să vorbească despre un Dumnezeu iubitor şi prezent până în anul 1898 când a murit.

În ziua înmormântării lui Müller, fabricile din Bristol şi-au întrerupt activitatea. Mii de oameni au venit să îi aducă un ultim omagiu celui care a fost transformat de Dumnezeu dintr-un hoţ care își înşela cei mai apropiaţi prieteni, într-un om care s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu şi a strâns echivalentul a 180 milioane dolari doar prin rugăciune şi credinţa în El. Multe alte vieţi au fost transformate datorită credinţei şi curajului lui Müller. Chiar dacă nu mai este printre noi, lucrarea iniţiată de el încă există, iar mesajul lui Müller răsună şi azi: Dumnezeu este real, un Dumnezeu în care îţi poţi pune încrederea!
Sursa:

23 septembrie 2018

Lepra exista si azi, "satul" Tichilesti - partea II

In urma cu 7 ani am publicat un articol legat de un loc unic in Romania si in toata Uniunea Europeana, un loc pe care Filip Brauner (sau Felix Brunea Fox, "asul reportajelor", cum mai era numit in perioada interbelica de catre Geo Bogza sau Tudor Arghezi), autorul volumului "5 zile printre leprosi" scris in anul 1928, l-a numit un loc frumos, plin de oameni minunati. 

Nu scriu acum alte lucruri despre acest loc, las doar un reportaj facut de cei de la emisiunea "In premiera", in care este prezentat "Satul Tichilesti" din judetul Tulcea, si ce a mai ramas din el in luna iunie 2018 si un link inspre postarea din anul 2011 (acceseaza linkul aici). Inainte de a viziona videoclipul, iti recomand sa te uiti putin peste vechiul articol, ca sa iti dai seama de schimbarile aparute in acest loc.





Adevărul e adevăr, chiar dacă doare!

23 Septembrie 2018

Johann Wolfgang von Goethe - 28 august 1749 - 22 martie 1832 (wikipedia)

Adevărul e dureros și poate provoca suferința, poate provoca rușine sau te poate elibera de anumite stări și poveri pe care le porți de atâta timp.

 "Minciuna are picioare scurte" spune un proverb vechi, și de multe ori chiar facem promisiuni că nu ne vom mai folosi de minciună pentru a scăpa din anumite situații, însă e atât de mare tentația - pentru unii e obișnuință - încât nu putem să ne lăsăm de ea. Mai degrabă toleram păcatul decât adevărul. Am auzit cazuri în care, spunea cineva că mai bine să fie mințit bine decât să "îi dea o palmă peste obraz cu adevărul."

Johann Wolfgang von Goethe a fost (și este) considerat una din cele mai de seamă personalități ale culturii universale, poet german, om de știință și "ilustru gânditor". 

A studiat "educația religioasă luterană" la o școală publică din anul 1756 până în 1758, iar aceste cursuri includeau lectura Bibliei și prezența la slujbe religioase în fiecare duminică la Biserică. Înainte cu un an, însă, avea să se întrebe dacă ceea ce bătrânii vremii și părinții săi îi împărtășiseră până atunci era bun de urmat, asta din cauza unui cutremur din 1755 ce a avut loc în Lisabona în care au murit mai mulți oameni. 

Cu toate că a studiat (printre altele) "educația religioasă luterană", în vara anului 1771 a susținut dizertația juridică, însă nu i-a fost aprobată deoarece conținea "opinii și păreri diferite și contrare doctrinelor bisericești." 

După mulți ani, cuprins de bătrânețe și măcinat boala a început să îl preocupe iar starea sa spirituală, ca înainte. În 1823 se îmbolnăvește de "inflamație a pericardului inimii"...acesta fiind momentul în care el începe să realizeze că, de fapt, sufletul e ceea ce contează.

A murit pe data de 22 august 1832, nu de bătrânețe, cu toate că avea deja trecut de 82 de ani, ci de pneumonie. Potrivit doctorului sau Carl Vogel, care nu era chiar lângă el în acele momente, ultimele cuvinte ale lui Goethe au fost: "Mehr licht! (mai multă lumină)." Nu se știe la ce se referea când a spus asta, însă dacă putem privi din punct de vedere spiritual, și atunci, ca și acum, lumea are nevoie de lumină, are nevoie să o accepte, pentru că lumina e peste tot în jurul nostru, trebuie doar să o acceptăm.

Gândindu-ne acum la viața pe care acest om a avut-o, de la religios la ateu și înapoi la religios, la faptul că a nu crede că Dumnezeu există sau că "dacă" El există, e un Dumnezeu care pedepsește pe cel bun împreună cu cel rău, este o minciună și nu putem să nu observăm faptul că el a schimbat ceea ce părinții lui credeau, credința lor, cu nimic, iar apoi, înspre sfârșit, a "îmbrățișat" iar credința în Dumnezeu.

A folosit citatul de mai sus, făcând referire la multele sale scrieri, poezii, piese de teatru, cărți și altele, înțelegând că orice ar spune, ar fi fost tolerat, însă când a spus că e mai important sufletul, a fost aspru criticat. Atunci când spunem minciuni, "prostii", toată lumea ne acceptă și se trece ușor cu privirea peste, însă atunci când spunem un adevăr, fiind dureros, el nu mai este acceptat iar noi suntem "în pericol" de a fi dați la oparte, marginalizați.

Adevărul poate fi înțeles ușor sau greu, depinde de cum vrem să îl înțelegem, asta nu înseamnă că e și acceptat de fiecare dată.

Folosește adevărul indiferent de situație, învață să-i înfrunți consecințele, îți va fi mai ușor pe urmă, spunând adevărul, nu va mai trebui să ții minte alte lucruri legate de acel subiect. 

Închei cu versetul din Apocalipsa 22:15:

"Afară vor sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli,
și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună."

22 septembrie 2018

Viata nu se explica, ea se traieste

22 Septembrie 2018

Luigi Pirandello - 28 iunie 1867 - 10 decembrie 1936 (wikipedia)

Din întâmplare am dat peste descrierea unui blog zilele trecute. Acea descriere era un dialog între doi prieteni. Un dialog ce sună cam așa:

"- Într-o zi și noi vom muri, spuse unul dintre cei doi, în timp ce se uitau la o poză cu un corp neînsuflețit al unui bărbat.
- E adevărat, răspunse celălalt, dar până atunci, în toate celelalte zile trăim."

Am ales și acest citat al lui Luigi Pirandello pentru că se potrivește, oarecum, cu zilele de azi. Noi avem certitudinea că trebuie să ne explicăm anumite lucruri ce ni se întâmplă. Credem că dacă vom afla DE CE, vom trăi mai liniștiți pe urmă. Avem tendința să întrebăm mereu "de ce e viața grea, de ce e scurtă, de ce nu avem sau de ce avem..." Unul dintre răspunsurile la aceste întrebări îl poți găsi fie în imagine, fie în dialogul de mai sus.

Luigi Pirandello a fost un dramaturg, romancier, poet și eseist italian, laureat al premiului Nobel pentru literatură (pentru îndrăzneață și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice). Viața lui nu a fost una ușoară. După ce a fost în pragul sinuciderii din cauza unui șir de "nenorociri" care s-a abătut asupra lui, ca de exemplu o pareză a lăsat grave sechele psihice asupra soției sale, care mai târziu a fost internată într-un ospiciu, iar problemele financiare își pun puternic amprenta, totul pornind de la un accident în mînă de sulf a tatălui său în 1903.

Însă într-o zi și-a dat seama că "viața nu se explică, ea se trăiește...", a încetat să își mai pună întrebări legate de veșnică problemă "existențială", nu a mai căutat răspunsuri, a ales să își trăiască viața așa cum îi e dată. În anul 1934 primește premiul Nobel, cum spuneam mai sus, pentru literatură. Murind doi ani mai târziu, în 1936, dar liniștit că a aflat acum, spre sfârșit, ca un lucru foarte important în viață e CUM te pregătești pentru ziua în care vei muri, nu poți trăi cu gândul doar la ziua în care vei muri, trebuie să te gândești și la celelalte zile care au rămas până atunci.

Nu are sens să te gândești și să îți faci calcule vreme de 40,70,80 de ani, să îți "umpli capul cu tot felul de formule" și să uiți să te pregătești pentru ce va urma, să uiți să trăiești viața pe care ai primit-o de la Dumnezeu, nu ca să cauți răspuns la "de ce am primit viața" ci să o trăiești pregătindu-te pentru CER.

09 septembrie 2018

Infruntarea mortii ne schimba prioritatile

Am primit de curand acest video pe mail, iar tema lui era "Infruntarea mortii ne face sa ne schimbam prioritatile." In el se vorbeste despre cat de importanta este pentru noi credinta in Dumnezeu. Nu avem timp sa citim, sa studiem, sa ne rugam...a dat si un exemplu, in care, un prieten al sau era atat de ocupat cu afacerea pe care o avea de condus incat nu mai avea timp de relatia sa personala cu Dumnezeu. Intr-o zi, insa, in urma unui control de rutina, a descoperit ca are cancer. De atunci, toate prioritatile lui s-au schimbat, brusc, nu mai erau asa importante afacerile, banii si alte lucruri care il indepartau de Dumnezeu...urmareste videoclipul si raspunde la intrebarea: "care lucru e mai important pentru tine decat Dumnezeu si care iti sunt prioritatile in viata"?

08 septembrie 2018

Tabita Bahier - Ce ai face daca ai mai avea de trait o saptamana?

Citeam zilele trecute un articol scris de catre Tabita Bahier, o tanara care incerca sa faca ceva bun pt Dumnezeu. Titlul acelui articol era o intrebare pe care si-a adresat-o singura: "ce as face daca as mai avea de trait o saptamana?" Mi-a placut titlul acela, dar mai mult decat titlul, m-a uimit continutul pe care l-a așternut sub titlu, a scris cateva ganduri si lucruri care erau importante pentru ea...o lista cu ceea ce ar face ea in ultima saptamana ramasa pe acest pamant. 

Inspre sfarsitul listei a scris niste cuvinte destul de dureroase pentru fiecare dintre noi: "Dacă nu ai reușit într-o viață să te împaci cu Dumnezeu, să faci oamenii mai fericiți, să devii un om mai bun, să oferi o floare, să fii un prieten de încredere, să fii sincer, iubitor, recunoscător...dacă nu ai reușit să schimbi ceva într-o viață, în 10-20-30 sau 50 de ani, atunci nu vei reuși să faci toate astea într-o săptămână! O săptămână e timp suficient pentru a spune "La revedere", pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru ce ai primit cât ai fost in viață.

Cata dreptate a avut, cred ca multi dintre noi avem tendinta sa spunem ca nu avem timp destul pt a face anumite lucruri, suntem mult prea ocupati sa ajutam pe cel ce e in nevoie, sa ridicam pe un cazut, sa dam o haina celui care nu are...nu avem timp decat sa vorbim de rau pe pastor, sa criticam pe unul care are o masina mai scumpa. Spun versurile unei  poezii: "E mult prea scumpa viata asta/S-o lasi sa treaca fara "rost"..." stim ca timpul pierdut nu il mai putem intoarce, stim ca o vorba spusa nu o mai putem sterge, si cu toate astea nu facem nimic pt a schimba ceea ce am putea să schimbăm atunci cand inca se mai poate. Pierdem atâta timp pe lucruri fără valoare, iar la moarte tanjim dupa o clipă macar.

Articolul  l-a scris pe ResurseCrestine.ro in data de 20.10.2016...nu dupa multe zile a aparut o stire in care se spunea ca aceasta tanara a plecat Acasa.

Mai jos poti (chiar recomand) sa asculti marturia ei:


Mai jos gasesti articolul original scris de catre Tabita, citeste-l cu atentie.

Ce este viața?

Am citit atâtea păreri despre acest subiect, am văzut și auzit multe definiții date vieții, încât tind să cred că fiecare om o vede și o definește în felul său. Dar înainte de toate, înainte de a găsi cea mai potrivită definiție, trebuie să poposim o secundă pe aleea sufletului nostru, să ne găsim starea de spirit potrivită și apoi să începem să vorbim despre viață. Fiecare om are viața sa! Fiecare om are o poveste, un fir epic al evenimentelor ce s-au derulat de-a lungul anilor săi și care au alcătuit viața.
În concepția personală, viața reprezintă o înșiruire de evenimente pe care am început să le realizez din ziua în care Dumnezeu m-a ales să exist și care se vor sfârși când tot El va decide să nu mai fiu.
Viața, așa cum este ea, este un dar oferit nouă, muritorilor de rând, pentru a lasă un semn în calea trecerii noastre prin ea.
Îmi place să o asemăn cu o carte, cu coperți groase, iar fiecare zi să o văd ca pe o nouă filă întoarsă.

Ce aș face dacă aș ști că mai am de trăit doar o săptămână?

A fost o întrebare pe care mi-am pus-o de curând, fără a fi influențată de ceva anume.
M-am gândit mult până să pot formula un răspuns. A fost un exercițiu greu.
Cred că toți ne cutremurăm în fața morții...iar această teamă de moarte nu este cauzată de proces în sine, ci de teama de a fi muritori veșnici. Avem în structura noastră viața și dorința de a trăi veșnic. Dacă as ști că mai am de trăit doar o săptămână, mai întâi aș plânge puțin, nu prea mult, fiindcă nu mi-ar permite timpul. Apoi, m-aș vedea cu toți oamenii pe care îi iubesc, să-mi iau "La revedere" și să-i rog să nu fie triști. Aș râde cu ei. Ne-am aminti momente frumoase și ne-am promite că ne vom revedea, ne vom reîntâlni cândva. Le-aș cere iertare tuturor pe care i-am rănit cu voie sau fără voie.
Apoi i-as îmbrățișa, aș dărui oamenilor dragi lucrurile mele, ca să aibă grijă de ele, să se bucure și să le folosească mai departe. Mi-aș cumpara rochia de mireasă potrivită pentru drum. Aș ieși în natură, aș lua un pix și un carnețel și mi-aș așterne gândurile de recunoștință către un Dumnezeu care mi-a oferit darul de-a trăi, bucurându-mă pentru ultima oară de tot ce mă-nconjoară. Cred că conștiența faptului că ne aflăm în fața morții ar trebui să ne aducă la o adâncă cercetare, iar aceasta să ne aducă la împăcarea cu Creatorul și cu noi înșine!
În condițiile astea și nu numai, îmi pare cel mai de calitate timp petrecut în ultimile clipe de viață: să stai în singurătate să dialoghezi cu Cel care te-a creat!
Apoi, le-aș scrie oamenilor dragi din viața mea o scrisoare în care i-aș ruga să fie fericiți. Să nu își mai amâne bucuriile, să nu-și mai amâne iertările, să nu-și mai consume viața lăsând mereu pentru mai târziu ceea ce e important.
Să nu mai aleagă banii, puterea, ambiția, vanitatea, ci dragostea și oamenii! Să trăiască mereu ca și cum ar mai avea de trăit doar o săptămână!
Dacă aș mai avea de trăit doar o săptămână i-aș aminti mamei mele că e cea mai minunată mamă din lume! Apoi le-aș apune celor dragi cât de mult înseamnă pentru mine!
I-aș ruga să-mi promită că vor fi fericiți și le-aș promite că ne vom reîntâlni cândva. Le-aș spune cât de mult mi-aș dori să nu uite de mine.
Le-aș spune că dacă nu au făcut toată viața ceea ce trebuia să facă, într-o săptămână nu vor mai avea timp decât să își ia "La revedere"! Le-aș spune să se grăbească să se pocăiască și să nu aștepte ultima săptămână.
OK, poate am și plânge puțin, dar nu prea mult pentru că nu ne-ar ajunge timpul.
Dacă nu ai reușit într-o viață să te împaci cu Dumnezeu, să faci oamenii mai fericiți, să devii un om mai bun, să oferi o floare, să fii un prieten de încredere, să fii sincer, iubitor, recunoscător...dacă nu ai reușit să schimbi ceva într-o viață, în 10-20-30 sau 50 de ani, atunci nu vei reuși să faci toate astea într-o săptămână!
O săptămână e timp suficient pentru a spune "La revedere", pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru ce ai primit cât ai fost in viață.
Pregătește-te să te întâlnești cu El înainte de-a fi "prea târziu"!
Puși în fața morții ne dam seama brusc de faptul că vrem să facem foarte multe lucruri...oare de ce nu le facem și acum?! Ne privăm singuri de fericire, de cele mai multe ori din neglijență sau poate din inconștientă.
E adevărat că nu avem data "concretă" a ceea ce noi numim "sfârșitul nostru", dar știm că el va veni.

31 martie 2018

Darul neterminat - Dan Walsh

AR PUTEA OARE UN DAR DIN TRECUT SĂ VINDECE O INIMĂ ZDROBITĂ? 

Ian Collins este un bătrân rămas fără fiul său. Patrick Collins este un băiețel rămas fără tată. Pe lista de cadouri pe care și-ar dori să le primească de Crăciun, Patrick a trecut doar trei lucruri. Își dorește ca cei din armată să-l găsească pe tatăl său. Își dorește să plece din casa bunicului său. Și își mai dorește soldatul de lemn, prăfuit, din podul bunicului - un obiect pe care îi este interzis să-l atingă. 

Romanul "Darul neterminat", a cărui acțiune se desfășoară în luna decembrie a anului 1943, este povestea captivantă a unei familii ce are nevoie de iertare. Cu farmecul său simplu, cartea ne amintește despre lucrurile mici care au puterea de a schimba dramatic inima unui om - rugăciunile unui băiețel, o cutie de pantofi plină cu scrisori de dragoste, chiar și un soldat sculptat doar pe jumătate și demult uitat. O povestire nostalgică despre împăcare ce vă va atinge inima! 

Un roman pe care merită să-l aveți în bibliotecă! Cartea lui Dan Walsh este o povestire emoționantă despre răscumpărare și iertare. Nu am putut să o mai las din mână și m-a făcut să plâng, ceea ce nu e tocmai ușor." (Colleen Coble, autoarea cărții Rock Harbor și a seriei Lonestar).

Cateva cuvinte despre carte:

Un roman emotionant in care personaj principal este Patrick, un baietel de 7 ani care, din nefericire, isi pierde mama intr-un tragic accident de masina. Cand cei de la asistenta sociala, domnisoara Katherine Townsend, mai exact, il duce pe Patrick in casa bunicului - tatal tatalui sau, Ian Collins, pe numele sau - el nu stie ceea cine va urma sa intalneasca, pentru ca, dupa cum e descris si in carte, nu a avut aproape deloc tangenta cu bunicii inainte de nefericitul eveniment.

In timp ce tatal sau - Shawn Collins - este in armata, fiind pilot, Patrick asteapta cu nerabdare ziua in care va veni sa il ia din casa bunicului.

Datorita incapatanarii, arogantei si rautatii de care Ian Collins da dovada, il lasa pe baietel cu un gust amar...el gaseste puterea de a ramane calm, de a nu se speria de furia bunicului, in fotografia cu parintii sai care o aseaza in camera in care el era "cazat", simtind de multe ori cum cei doi - parintii lui - ii dau sfaturi.

Atunci cand Patrick gaseste in podul casei bunicului un soldat din lemn sculptat doar pe jumatate, stie exact ca acesta e lucrul pe care si-l doreste de Craciun, pe langa dorinta de a pleca din casa bunicului. Fiecare tentativa de a-i cere bunicului soldatul de lemn, s-a terminat cu nervi intinsi la maxim din partea lui Ian Collins, insa ultima data cand era gata sa "incheie o afacere cu el", sa ii dea chiar banii de buzunar pe care ii facuse din curatatul zapezii, cei 5 dolari, s-a terminat cu fuga lui Patrick pe strazile inghetate ale orasului. In incercarea de a gasi un telefon public pentru a lua legatura cu cea care ii devenise o prietena baietelului, domnisoara Townsend, ajunge sa adoarma intr-un colt acoperit de cartoane, aproape inghetat. Era o noapte foarte racoroasa, viscol, zapada ce acoperea strada vazand cu ochii. Insa Ezra Jeffries, care cauta prin tomberoane cate ceva "de-ale gurii" auzi scancetele care veneau de sub cartoane, il lua pe Patrick in brate si il duse la el acasa, iar  familia "de culoare" s-a ingrijit de el cum putu mai bine. Dupa cateva ore de somn, isi reveni si se uita buimacit in jur.

Intre timp, in casa lui Ian Collins, care deja se simti vinovat pentru tratamentul acordat nepotului sau, politia facea promisiuni ca il va gasi pe micutul fugar viu si nevatamat, cu toate ca daca adormise pe undeva pe strada, parea cam imposibil de a fi gasit in viata, insa promisiunea recompensei de 5 mii de dolari a bunicului lui Patrick, ii facea pe politisti sa priveasca numai partea pozitiva.
...

Mai multe detalii le poti afla in carte. Merita citita. Are in ea cam de toate.

30 martie 2018

Daruire (si) in incercare

Urmatoarea intamplare este o intamplare adevarata.

      Se spune ca in urma cu mai multi ani, inainte ca "google translate" sau "Biblia online" sa apara, un om si-a daruit toata viata lui Dumnezeu, si-a pus in folosul Sau toata priceperea pe care el o avea, asa cum si noi ar trebui sa facem. Nu stia sa faca multe, insa cunostea destul de bine o anumita limba dintr-o tara din Asia. Dupa ce facuse lui Dumnezeu aceasta promisiune, si anume ca va face tot ceea ce El ii va cere, a primit urmatoarea revelatie din partea Domnului: Oamenii din tara a carei limbi el o cunostea, nu aveau o Biblie tradusa in limba respectiva, ce ar fi sa se apuce sa traduca fiecare carte, capitol, verset, cuvant din limba engleza, astfel sa ajute pe oamenii care vor sa-L cunoasca pe Dumnezeu. Zis si facut, s-a apucat de tradus Biblia, a lucrat cu dragoste, a tradus fiecare cuvant si l-a asternut pe hartii, l-a scris de mana. A lucrat in jur de 30 de ani la aceasta traducere. Totul era bine pus la punct. Singurele hartii pe care a scris Biblia insa a tinut-o intr-o biblioteca pe care el o avea, pentru ca in vremea respectiva nu existau imprimante si xerox-uri. Intr-o dimineata, pe cand a ajuns aproape de cladirea in care se afla si biblioteca sa, a vazut flacari iesind din incaperea in care el isi tinea cartile. Un incendiu a cuprins si a ars tot ce a stat in cale. Gandul nu i-a zburat la alte carti, insa si-a pus mainile in cap cand s-a gandit la cei aproape 30 de ani pe care el i-a petrecut incercand sa faca ceea ce credea el ca trebuia facut, fiecare pagina scrisa de mana, cu stiloul. In acel moment a cazut in genunchi cuprins de dezamagire. "30 de ani, Doamne, 30 de ani de munca, daruire si dragoste..." au fost singurele cuvinte pe care el a reusit sa le spuna printre lacrimi. A stat putin acolo in fata cladirii, cu fata in palme, privind cum pompierii incercau sa stinga focul ce ii cuprinsese biblioteca...ceea ce nu a fost distrus de foc, a fost distrus de apa pe care pompierii au aruncat-o peste flacari. Dar, stand acolo jos, si-a adus aminte de promisiunea pe care el o facuse lui Dumnezeu in urma cu multi ani...a promis atunci ca va sta la dispozitia lui Dumnezeu si in incercare...s-a ridicat in picioare, s-a uitat in sus si a zis: "Doamne, ma voi apuca din nou de tradus Biblia, si daca si de data asta voi pierde tot, voi incepe iar si iar...".
      Dupa acel incendiu, a inceput iar sa traduca Biblia, au trecut aproape 20 de ani de data aceasta, insa a reusit sa o traduca pe toata. Datorita acelui om, care s-a ridicat atunci cand si-a vazut munca de 30 de ani mistuita de foc, s-au intors la Dumnezeu mii de oameni din Asia.

Acum iti pun o intrebare, care e lucrul la care te pricepi cel mai bine si cat timp il pui in folosul lui Dumnezeu? Cei mai multi dintre noi lucram pentru Domnul un an, doi, cinci si nu vedem niciun rezultat, dupa care renuntam, incercand sa dam vina pe cei carora nu le place munca noastra, inainte de a ne gandi ca in acea munca poate nu e suficienta daruire, suficienta dragoste sau e prea multa ingamfare...

24 martie 2018

Buna dimineata soare!

"Un cercetator spune ca a aflat prin centrul Africii niste triburi salbatice cu credinte si obiceiuri foarte ciudate. Intre altele - spune cercetatorul - am vazut cum dimineata, la rasaritul soarelui, seful unui trib se ridica pe o inaltime si salutand rasaritul soarelui, zicea: Buna dimineata soare! Pe ziua de azi, iata calea ce trebuie s-o faci: te vei ridica in sus, vei apuca la stanga, apoi la dreapta si diseara te vei cobori acolo... (aratand cu degetul). In nepriceperea lor, seful si tribul isi inchipuiau ca soarele merge dupa sfatul si aratarea lor. Inapoiati oameni! Insa eu ma gandesc: oare nu tot cam asa sunt si unii invatati si filozofi de pe la noi, care isi inchipuie ca lumea merge dupa legile si teoriile lor?" Intamplarea pe care tocmai ai citit-o am gasit-o in cartea scrisa de Iosif Trifa - 600 de istorioare religioase. 

Este o intamplare, oarecum, comica, insa daca ne gandim mai bine, uneori chiar se intampla sa credem ca Dumnezeu trebuie sa faca exact asa cum noi "poruncim" prin rugaciunile noastre. Daca pana acum, spunea cineva, aveam grija pana si cum mergeam pe strada, in ziua de azi prea putini mai fac lucruri care se pot numi bune. Poruncim lui Dumnezeu ce sa ne dea, si cand sa ne dea, fara sa ne intrebam daca e bine sa avem lucrul respectiv. 

Nebunia lumii in care traim e atat de mare incat ne jucam de-a "Dumnezeu". Citeam un articol in care era scris despre aceasta "joaca de-a creatorii" in care oamenii de stiinta incearca sa dovedeasca, prin tot felul de mijloace (incercand sa "fabrice" caini, plane si alte lucruri din nimic), cheltuind miliarde si miliarde de dolari, ca de fapt lumea nu a fost facuta de Dumnezeu ci a aparut in urma unui "accident" care a avut loc in urma cu cateva milioane de ani. 

Uitam ca de fapt noi suntem cei care ar trebui sa cadem cu fata la pamant inaintea Aceluia care are tot universul in maini. Am ajuns pana acolo incat, daca Dumnezeu nu ne raspunde la rugaciune, avem dreptul sa fim "suparati" din acest motiv, uitand ca daca Dumnezeu si-ar intoarce privile de la noi, am fi spulberati, nu suntem decat "un abur care apare putin si apoi dispare". 

Nu demult, am citit un anunt cum ca Stephen Hawking, unul din cei mai mari fizicieni ai lumii contemporante, a murit. Cu toate ca era paralizat, el sustinea din rasputeri ca Dumnezeu nu exista...toata treaba cu facerea lumii e doar un mit si ca el in toata viata lui a incercat sa demonstreze lucrul asta, pe langa altele. Acum, stau si ma gandesc la ce viata a dus el: era foarte renumit, a descoperit multe lucruri interesante din domeniul fizicii, a incercat sa demonstreze ca lumea a aparut dintr-o intamplare, insa un lucru nu l-a putut face, nu a putut sa demonstreze ca Dumnezeu nu exista.

Inchei cu o intamplare pe care am auzit-o de mai multe ori si care dovedeste ca lucrurile marunte pot schimba gandirea unora. Nu trebuie sa fi un fizician renumit, un profesor la nu stiu ce facultati mari, sau un predicator foarte cunoscut, trebuie doar sa accepti ca Dumnezeu lucreaza dupa cum vrea El: Se spune ca o tanara vroia sa isi duca bunicul  cu ea la adunare. Stia ca in acea seara de evanghelizare va veni un predicator foarte bun, unul renumit si spera ca si bunicul ei sa se intoarca cu fata inspre Dumnezeu. Dupa cateva discutii, in cele din urma, bunicul a acceptat. Ajunsi in holul Bisericii, tanara l-a luat pe bunicul ei de mana si au mers pana in fata, unde s-au asezat amandoi, asteptand sa inceapa programul. A asteptat cateva minute, uitandu-se in spate sa vada cand vin cei care trebuiau sa predice in acea seara, predicatorul acela "mare" care, spera ea, ii va schimba inima bunicului ei, dar nu a vazut pe nimeni, nici macar pe pastorul Bisericii...in schimb, s-a ridicat si s-a indreptat inspre amvon un batranel simplu, care, ajuns in fata, a deschis Biblia si a inceput sa citeasca despre cum primii oameni din scriptura, au trait si au murit, Adam a trait si pe urma a murit, la fel si cu Avraam, Iosif, etc. Tanara, auzind "predica" batranelului, si-a pus mainile in cap, gandindu-se ca nu trebuia sa il aduca azi pe Bunicul ei. Insa la sfarsitul "cuvantarii" acelui batran, bunicul tinerei s-a ridicat si a mers in fata spunand ca vrea si el sa Il urmeze pe Dumnezeu, lasand-o pe nepoata lui cu gura cascata. La sfarsit, pe drumul spre casa, fata l-a intrebat pe bunic, de ce a luat aceasta decizie, nici macar nu a fost un program foarte reusit? El a spus ca dupa cele auzite si-a dat seama ca toata lumea moare, si ca el e batran si nu mai are mult...

Asadar, daca vrei sa fi pe plac lui Dumnezeu si de ajutor altora, nu te gandi ca trebuie sa fii cineva mare, trebuie sa fi un om simplu care isi cunoaste locul. 
Cand te rogi, roaga-te, nu porunci lui Dumnezeu.
Nu crede ca daca folosesti cuvinte "pompoase" vei primi mai mult decat unul care spune doua-trei cuvinte, dar le spune din inima.

18 martie 2018

Tu cum iti imparti timpul?

Ascultam un mesaj al fratelui Simon Vlasin intitulat: "Mai avem noi nevoie de pocainta?" (il poti asculta si tu apasand pe titlul anterior) in care a folosit o fraza care m-a pus pe ganduri: "sunt multi parinti care, in timp ce stau cu ochii in televizoare, nu stiu ca pruncii lor merg in iad...". Acum mai adaug ceva pe langa cele spuse de fratele Simon: In timp ce unii sunt "obsedati" de selfie-uri si isi posteaza toata viata pe facebook sau instagram, in timp ce sunt "robiti" de tehnlogie si absorbiti de cum arata, atatia oameni din jurul lor merg inspre iad, unii pornesc chiar de langa noi... nu sunt in masura sa invat pe nimeni cum ar trebui sa isi imparta timpul, sau cum sa isi petreaca "timpul liber", insa cred ca de cele mai multe ori nu valorificam atat cat ar trebui momentele ce le traim acum. 

Viata trece si ne vom trezi la sfarsit de drum ca nu ne-am facut timp pentru a face altceva decat sa stam cu capul in telefoane, sa facem si sa refacem aceleasi poze mereu, fara sa ne uitam ca pe langa noi trec atatea momente frumoase, cu care nu ne vom mai intalni niciodata, pot trece pe langa noi oameni care au nevoie de ajutor dar noi suntem atat de "concentrati" sa postam la fiecare poza "citate crestine despre iubire" incat uitam sa iubim, suntem atat captati de ceea ce internetul ne ofera incat uitam sa ne gandim la realitatea in care traim. 

As vrea sa te indemn ca acum, cand ai 20, 40, 70 de ani sa te gandesti la cum iti traiesti viata, cu telefonul in mana, asteptand viitorul sau cu capul ridicat, traind prezentul? Ziua de maine e un mister iar cea de ieri e istorie. Traieste azi si acorda-i timpul tau lui Dumnezeu, El te va invata sa il imparti corect.

Ca un exemplu la ceea ce am spus mai sus,  as vrea sa scriu despre un anumit studiu facut in urma cu cativa ani care spun adevarul dureros despre noi. Rezultatul acestui studiu este urmatorul:

In medie, un om traieste aproximativ 70-80 de ani. In toti acesti ani, el isi imparte timpul in diferite etape. In cele ce urmeaza am sa scriu despre cele cateva moduri pe care cei care au facut studiul respectiv le-au dat ca exemple:
Sondajul urmator a fost facut in urma cu mai multi ani, de atunci s-au mai schimbat unele cifre:
- Petrecem in jur de 40 de minute pe zi la telefon (asta era in trecut, acum suntem mult mai multe ore cu telefonul in mana decat atunci); asta insemnand 20 de ore pe luna; 10 zile pe an; 2 ani din viata.
- Petrecem in jur de o ora pe zi in baie; asta insemnand 30 de ore pe luna; 15 zile pe an; 3 ani din viata.
- Petrecem in jur de 26 de minute pe zi imbracandu-ne, adica 13 ore pe luna; 7 zile pe an; Un an din viata.
- Petrecem in jur de 3 ore pe zi la TV; adica 90 de ore pe luna; 45 de zile pe an; 9 ani din viata.
- Petrecem in jur de 5 ore pe zi la calculator; adica 150 de ore pe luna; 75 de zile pe an; 15 ani din viata.
Iar acum urmeaza adevarul crud despre noi, cei care ne numim crestini si urmasi ai lui Hristos:
- Petrecem mai putin de 10 minute pe zi in prezenta lui Dumnezeu; adica mai putin de 60 de ore pe luna; mai putin de 3 zile pe an; mai putin de 7 luni din viata.
Tu cat timp acorzi Aceluia care a creeat timpul, Aceluia pentru care o secunda e ca si o mie de ani si o mie de ani sunt ca o secunda...?

Repet, acest sondaj doar "aproximeaza" rezultatele, daca tu te consideri in cealalta "tabara", a celor corecti, Dumnezeu sa te binecuvinteze!

Acum la incheiere as vrea sa iti las un alt mesaj pe care l-am primit pe telefon:

"Daca vrei sa stii cat valoreaza:
…Un an - intreaba un student care a repetat un an de studiu.
... O luna - intreaba o mama care a nascut un copil cu o luna mai devreme.
…O saptamana - intreaba un editor al unui ziar saptamanal.
…O ora - intreaba doi indragostiti care asteapta sa se intalneasca.
…Un minut - intreaba pe cineva care tocmai a pierdut trenul.
…O secunda - intreaba un sofer care a reusitsa sa evite un accident.
…O sutime - intreaba un atlet care a obtinut medalia de argint la Olimpiada.
Pretuieste fiecare moment! Aminteste-ti ca timpul nu asteapta!"

17 martie 2018

Nick Vujicic - Viata fara membre


Nicholas James Vujicic s-a nascut pe 4 decembrie 1982 in Melborne Australia. Astazi este recunoscut ca cel mai deosebit predicator si vorbitor motivational. Pana sa ajunga in aceasta postura, Nick Vujicic a traversat momente dificile incepand din copilarie. El s-a nascut cu o afectiune rara numita tetra-amelia caracterizata prin absenta celor patru membre, in schimb insa beneficiind de un piciorus cu ajutorul caruia scrie, inoata si tasteaza. Nu a existat vreun motiv medical pentru care s-a nascut in acest fel, dar cu toate acestea, parintii incercau sa pastreze situatia sub puterea calmului, oferindu-i posibilitatea lui Nick sa traiasca la cote maxime. La varsta de 8 ani, depresia a inceput sa incolteasca astfel incat, Nick nu vedea nicio speranta pentru viata lui, iar la 10 ani el a incercat chiar sa se sinucida. La varsta de 13 ani, Nick s-a ranit la picior, moment in care a decis sa se concentreze inspre multitudinea abilitatilor, nu a dezabilitatilor. Atunci cand Nick avea 14 ani, parintii au decis sa se mute in SUA, iar la 15 anii, Nick si-a dedicat viata lui Isus- moment care i-a deschis o poarta inspre o noua calatorie. Mai tarziu, dupa ce a primit un sfat din partea unui administrator al scolii, Nick a inceput sa vorbeasca in diferite scoli despre credinta si biruinta. Primele lui conferinte le-a sustinut in fata unor studenti, iar rezultatele discursului sau l-a motivat sa calatoreasca peste tot prin lume si sa incurajeze oamenii sa-L urmeze pe Isus. La varsta de 17 ani, Nick si-a acceptat handicapul si a inceput propria organizatie non-profit Viata fara membre (Life without limbs).

Fiind constient de nevoia de iubire si de speranta a oamenilor, Nick Vujicic a sustinut multe conferinte si a vorbit la multe intruniri. Scopul sau este de a incuraja tinerii sa-si depaseasca propriile greutati si provocari si ii indeamna sa se concentreze asupra scopului si a traiectoriei vietii pentru a trai o viata buna. Chiar daca situatia fizica l-a determinat sa nu mai creada ca intr-o zi se va casatori, in 2008 Nick Vujicic si-a intalnit printesa Kanae Miyahara impreuna cu care si-a intemeiat o familie.

Dumnezeu a binecuvantat familia lor si le-a daruit diu copilasi care pot sa beneficieze din plin de dragostea parinteasca. Chiar daca Nick ar putea sa isi petreaca viata izolare si in deznadeje, el alege sa fie diferit si prin modul de a se raporta la viata. Astfel ca printre multe altele activitati pe care le desfasoara zilnic, Nick Vujicic si-a dedicat o parte a timpului scriind carti prin care poate sa incurajeze pe orice cititor. Cartile traduse pana acum in limba romana sunt: Viata fara limite si De neoprit.

"Dumnezeu ma iubeste, nu pentru ce as putea sa fac pentru El ci pentru ceea ce fac..." Mai jos poti asculta un scurt mesaj despre cine este si ce face pentru a incuraja pe altii.

16 martie 2018

Crucea si pumnalul - David Wilkerson

"Crucea si pumnalul" este autobiografia remarcabila a pastorului de la tara, David Wilkerson, un om inspirat de credinta, care a facut o minune dupa alta in recuperarea tinerilor dependenti de droguri din orasul New York. Conflictul stravechi dintre bine si rau este dramatizat aici in relatarea vietii lui David Wilkerson, care, in 1958, a fost indemnat de Duhul Sfant sa incerce sa ajute sapte tineri condamnati in orasul New York pentru uciderea lui Michael Farmer, un baiat olog. Acum, cei sapte sunt in inchisoare si David nu-i mai poate ajuta, insa eforturile sale au dus la aparitia miscarii Teen Challenge, care a salvat mii de tineri si tinere de la crima si dependenta de alcool si droguri.

Cartea aceasta s-a vandut in peste 15 milioane de exemplare si a fost tradusa in peste 35 de limbi. De asemenea, continuarea lucrarii lui David Wilkerson este descrisa in cartea "Crucea este inca mai tare decat pumnalul."

In 1969, Crucea si pumnalul a fost ecranizata, filmul purtand acelasi nume, iar Pat Boone a jucat rolul lui David Wilkerson si Erik Estrada pe cel al lui Nicky Cruz, unul dintre conducatorii unei bande de tineri, a carui viata a fost transformata in mod dramatic de catre Hristos. De atunci si pana astazi World Film Crusade estimeaza ca filmul a fost vazut de vreo 50 milioane de oameni din 150 de tari in peste 30 de limbi. Acesta este unul dintre cele mai vizionate filme din lume si a atras milioane de oameni la Hristos.

04 martie 2018

James Hudson Taylor

21 Mai 1832 – 3 Iunie1905
Dumnezeu l-a folosit pe James Hudson Taylor, întemeietor şi conducător al Misiunii Centrale din China (China-Inland-Mission, CIM) într-un mod unic, înainte de toate spre deschiderea Chinei interioare pentru mesajul lui Isus Cristos. Când Hudson Taylor a fost chemat acasă la Domnul în 1905, şi Hunan ca ultima din cele optsprezece provincii, se deschisese pentru lucrarea misionară. 

Hudson Taylor s-a născut la 21 mai 1832 în Barnsley, Anglia, ca fiu al unui farmacist. În vârstă de aproape şaptesprezece ani s-a convertit la citirea unui tractat, în timp ce mama lui, plecată la odihnă în depărtare, se ruga pentru el. Tânărul s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu fără rezerve. „Atunci du-te pentru Mine în China!" suna însărcinarea lui Dumnezeu. Deşi până atunci nu ştiuse nimic despre această ţară, a dat urmare acestei chemări şi a plecat în 1853 din însărcinarea unei societăţi misionare de abia întemeiate. Trei ani mai târziu s-a despărţit de această misiune, înainte de toate pentru că aceasta nu şi-a păstrat principiul de a nu face datorii, ci din contră, se încărcase de datorii. 

Din această pricină a rezultat aproape inevitabil pentru Taylor necesitatea de a înfiinţa o societate misionară proprie, ai cărei membri erau de acord să nu ceară în nici o situaţie bani de la oameni, ci să se bazeze numai pe promisiunile şi ajutorul lui Dumnezeu. 

Dumnezeu a binecuvântat munca acestui bărbat care a lucrat pentru Domnul lui fără odihnă, mânat de o dragoste arzătoare pentru chinezi. Prin credinţă el a lansat o chemare pentru conlucrare şi a găsit pretutindeni ascultare, mai întâi în Marea Britanie, apoi şi în celelalte ţări din Europa, în America, în Australia, în Noua Zeelandă. Peste tot s-au înfiinţat filiale şi cercuri de prieteni ai CIM. 

În anul 1858 Taylor s-a căsătorit pentru prima oară. Cu soţia lui Maria a avut o căsnicie foarte fericită, binecuvântată cu cinci copii. Dar suferinţa nu a lipsit. Doi copii au murit de timpuriu, iar în 1870 şi soţia lui. 

Cu Jennie Faulding, o misionară, Taylor s-a căsătorit a doua oară. Şi ea i-a fost un ajutor preţios în lucrarea care se extindea tot mai mult. 

Era multă bucurie în lucrarea misionară; dar neîntrerupt au fost şi greutăţi, încercări, vremuri de necaz. Cea mai grea încercare a credinţei a trăit-o bărbatul îmbătrânit, cu sănătatea complet dărâmată în timpul răscoalei boxerilor din anul 1900, când soseau zilnic noi veşti despre ucidere şi distrugere. CIM a pierdut în aceste luni 58 de misionari şi 28 de copii. 

Încă în acest an Taylor şi-a hotărât succesorul. În 1902 D. E. Hoste a preluat întreaga povară a postului. 

În 1903 soţia lui, Jennie, a plecat la Domnul. A fost ultima pierdere personală a lui Taylor. Totuşi sănătatea lui s-a îmbunătăţit încă o dată într-atât încât în primăvara anului 1905 a îndrăznit să călătorească o ultimă oară spre China, însoţit de fiul şi nora lui. În călătoria de vizită Taylor a fost primit în fiecare staţiune cu cea mai mare dragoste şi respect. A mai trăit împlinirea îndelung nutritei lui dorinţe de a face cunoştinţă cu provincia Hunan. Aici, în capitala Changsha, în mod neaşteptat, Dumnezeu l-a dus acasă în 3 iunie 1905. 

O viaţă grea, extrem de bogată în lipsuri, dar nesfârşit de plină cu binecuvântare şi bucurie, îşi găsise pământescul sfârşit. Să ascultăm încă două mărturii de la contemporani. 

Un misionar, care a lucrat strâns împreună cu Taylor mulţi ani, a scris: „Viaţa lui putea suporta o încercare. În ea nu era nimic întunecat sau ascuns. Cu un om ca el te puteai apuca de orice lucru. N-am întâlnit niciodată pe cineva care să fie mai consecvent - şi eu l-am cunoscut şi l-am observat ani de zile. El umbla înaintea lui Dumnezeu, de aceea viaţa lui era o lumină. Zi şi noapte, literal în fiecare ceas era gata de ajutor. Stăpânirea lui de sine şi sfinţenia lăuntrică erau unice, asta o simţeam toţi". 

Un tânăr candidat misionar a relatat despre o oră de rugăciune pe care a ţinut-o H. Taylor în Londra: „Înfăţişarea lui nu m-a impresionat. Statura lui era subţire şi avea o voce blajină. Ca şi cei mai mulţi tineri credeam că puterea e legată de sonoritate şi că o personalitate de conducător trebuie să impresioneze şi fizic. Dar când el a spus: „Să ne rugăm” şi a rostit rugăciunea de început, părerea mea s-a schimbat complet. Încă nu auzisem pe cineva rugându-se aşa. Era în ea o simplitate, o fineţe, o îndrăzneală, o putere care copleşea şi lăsa să se vadă clar că Dumnezeu îl primise în cercul intim al prietenilor Săi... O asemenea rugăciune era în mod vădit rezultatul lungii lui rămâneri în locul ascuns din preajma lui Dumnezeu"
Articol preluat de AICI