09 martie 2019

Vaca din grădină

În cartea ,,600 Istorioare Religioase", scrisă de preotul Iosif Trifa, o carte în care sunt scrise diferite ,,istorioare", așa cum spune și titlul, despre care el a auzit sau unele pe care le-a și trăit, este o întâmplare care m-a făcut să mă gândesc la relația dintre Biserică și noi, simpli membrii sau slujitori.

,,Se spune că odată, o vacă a intrat în grădina unui mare învățat al vremurilor de mai demult și făcea mare pagubă. Când a văzut vaca, învățatul își puse ochelarii pe ochi și a început să caute să vadă pe unde ar fi putut intra vaca în grădina lui, cercetă fiecare colțișor, fiecare metru de gard să găsească ruptura, problema care i-a permis animalului să intre, în timp ce vaca își vedea liniștită de treabă. Nu după mult timp veni și soția sa. Această luă un par și fără să stea pe gânduri scoase vaca din grădină...''

O întâmplare pe care o putem interpreta în diferite moduri, putem spune că atât învățatul a procedat corect, pentru că a încercat să repare de la rădăcina problema, cât și soția sa, pentru că înainte de a investiga, a stopat răul produs. Însă problema este că de prea multe ori noi procedăm în același mod, punem atât de mult accent pe cauză și nu încercam să stopăm efectul, în biserici se predica mereu despre cum a pătruns păcatul în lume, în loc să punem accentul pe scoaterea păcatelor din viețile noastre.

04 martie 2019

4 martie 1977 - Un minut de coșmar


La ora 21:22 seismul, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, lovește țara noastră. Violența lui s-a înregistrat atât pe verticală, cât și pe orizontală, în direcția nord-sud și est-vest. Epicentrul a fost în zona Vrancea, la o adâncime de circa 110 km, planul în care s-a produs prăbușirea straturilor fiind de aproximativ 60°.

Toate stațiile seismice de pe glob, aflate pe recepție, au reperat cutremurul, prima care a prins, procesat și analizat informațiile primite în urma cutremurului fiind cea de la Golden-Colorado (Statele Unite). Energia distructivă eliberată de seism a fost egală cu cea emisă de 10 bombe atomice de tipul celei aruncate asupra Hiroshimei!

55 de secunde de groază! Pereții s-au prăbușit, geamurile s-au spart, focul a izbucnit! Unii s-au repezit îngroziți pe scări sau spre ieșiri; alții au rămas încremeniți în casă, paralizați de teamă.

Ceausescu, aflat în Nigeria, participa la dineul oficial dat de presedintele african. Nimic nu prevestea urgia care urma sa se abata asupra României...este informat despre cutremur. Banchetul este întrerupt câteva minute mai târziu. Informațiile care i-au parvenit inițial vorbeau despre un cataclism de 10 grade și despre distrugerea totală a Bucureștiului. Stabilind legătura cu țara, Ceaușescu a cerut informații precise, a dat primele ordine și a instituit starea de necesitate pe teritoriul României. A doua zi, la ora 8.15 minute, o aeronavă având la bord familia Ceaușescu și restul delegației ateriză pe aeroportul Otopeni.

Bucureștiul a fost cel mai greu lovit. Apoi Teleormanul, Doljul, Iașiul, Vasluiul, Buzăul, Vrancea, Mehedințiul...

Dimensiunea dezastrului

În Capitală au căzut 32 de blocuri și clădiri mari. Alte peste 130 au fost grav avariate. Mormane de ruine au ajuns clădirile de la Lizeanu-colț cu Ștefan cel Mare, Continental-Colonadelor, Dunărea, Scala, Casata și Nestor. Sub dărâmăturile blocului de la Colonadelor și-au găsit sfârșitul:Toma Caragiu, Alexandru Bocăneț, Doina Badea (împreună cu soțul și cei doi copii), poeta Veronica Porumbacu, criticul Mihai Petroveanu, poetul A.E. Baconski și soția sa. Poeta Ana Blandiana nu se afla în acel moment în imobil, fiind internată cu câteva zile înainte în spital. Soțul, scriitorul Romulus Rusan, a fost găsit în viață sub mormanul de moloz. Alexandru Ivasiuc moare lovit de o piatră, în fața blocului Scala, care s-a prăbușit.

Pe 5 martie se dau primele cifre ale dezastrului: 508 morți. 2.600 de răniți. Orașul Zimnicea este prefăcut în ruine:175 de case prăbușite, 523 grav avariate, 4.000 de persoane sinistrate, sute de victime. În Craiova sunt avariate grav peste 550 clădiri, printre care se numără Muzeul de Artă, Muzeul Olteniei, Universitatea, Biblioteca județeană. Primele estimări indicau un număr de 30 de morți și 300 de răniți. La Vaslui sunt de asemenea pierderi grele, atât umane-7 persoane decedate, cât și materiale.

La Ploiești au fost distruse în jur de 200 de locuințe, alte 2.000 fiind grav avariate;situația este gravă și în județul Buzău, unde sunt afectate în jur de 1.900 de clădiri. Mai fericite sunt județele din Transilvania și Dobrogea, care au scăpat neatinse sau cu pagube mici. Evaluarea finală a pierderilor-umane și materiale, este teribilă:1.570 morți, 11.300 răniți, 32.900 locuințe prăbușite sau grav avariate, 35.000 de familii sinistrate, 763 de unități economice afectate.

Pagubele s-au ridicat la 10 miliarde lei, echivalentul a 2 miliarde de dolari. S-a dus o luptă neîncetată, zile în șir, pentru scoaterea supraviețuitorilor de sub dărâmături. Au fost aduși chiar și specialiști din Elveția, însoțiți de câini dresați pentru salvarea victimelor din munți. Au fost găsiți supraviețuitori chiar și după 11 zile de la cutremur. Ultimul salvat, tânărul de 19 ani, Sorin Crainic, a stat sub dărâmăturile fostului bloc Continental nu mai puțin de 250 de ore, înainte de a fi recuperat.

03 martie 2019

Scrisoare pentru biserici - Petru (Pit) Popovici

„Domnul să vă înmulţească harul şi binecuvântările pe ogorul Evangheliei! 

Trăim vremuri de crize. Criza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu, a dragostei faţă de fraţi şi faţă de lumea pierdută în păcate, iar stricăciunea e aproape în toate bisericile.

0 stare de moleşeală, de adormire spirituală a pătruns pe nesimţite şi în bisericile noastre, nu numai în cele oficiale. Unele au încă o prezenţă frumoasă, dar lipseşte puterea şi lipseşte roada.

Unii, obosiţi au suspendat un serviciu de închinăciune de duminică după masă, căci poporul nu venea la Casa Domnului. Prin anii 1945-1950, noi aveam trei servicii pe Duminică, şi adunările erau tixite. Oare ce s-a întâmplat?

Fără să ţinem seama, s-a dezvoltat gustul de predicatorie. Şi Duhul Sfânt şi orele de rugăciune sunt tot mai neglijate. Se pune un frate mai ,,slăbuţ'' să o conducă. Şi tinerii au început să lipsească, căci păstorul însuşi lipsea. Era prea ocupat. Însă forţa Bisericii nu stă în oratorie, ci în rugăciune, şi iată, pe nesimţite, am ajuns la o stare de răcire a dragostei, un fel de apostazie (2 Timotei 3:5). 

Unii vor zice „Am ajuns la ceea ce s-a profeţit”. Nu, nu trebuie să gândim aşa. Nu noi suntem în funcţie de proorocie, ci Duhul pofetic a ştiut mai dinainte cum vor fi unii şi a dat înștiințarea, ca noi să nu ajungem în acea stare. 

Dumnezeu e Izvorul Dragostei, a căldurii spirituale. Prin îndepărtarea treptată de El, am ajuns la un formalism uscat. Rugăciunea nu poate fi substituită cu nimic. Ea e părtăşia prin Duhul Sfânt cu Dumnezeul nostru mare. Celelalte fără ea, devin surogate.

Nu e de mirare că nu mai suntem în căutarea celor pierduți. În cele mai multe Biserici, la botez sunt doar unii copii de-ai pocăiților, şi din aceia unii fără naşterea din nou. Când nu e părtăşia sfinţitoare cu Dumnezeul Preasfânt, valuri de păcătoşenie inundă bisericile: prefăcătorie, minciuni, plăceri, avorturi, divorțuri, duşmănii. Iar biserica nu mai e Biserică, ci sinagogă a Satanei. Trebuie să ne trezim, să ne pocăim. Realitatea trebuie să ne zdrobească inimile. Înapoi, conform Cuvântului, la post şi rugăciune. E vreme târzie. Venirea Domnului e mult mai aproape. Si ce mare e răspunderea noastră! 

Fiecare să înceapă cu el. Daţi valoare rugăciunii personale. Domnul Isus a zis: „Intră în odăiţa ta, închide uşa”, adică izolează-te de toate. Lasă televizorul, lasă internetul şi toate afacerile. Priveşte-te pe tine în lumina LUI, smereşte-te şi roagă-L ca prin Duhul Sfânt să te facă o forţă spirituală pentru ridicarea Bisericii şi pentru mântuirea multor păcătoşi. Hotărâţi cu biserica zile de post şi rugăciune. Topiţi-vă în faţa LUI pentru reaprinderea dragostei.

În toate trezirile spirituale, Dumnezeu s-a folosit de oameni ai rugăciunii. Fiţi la îndemâna Lui. El aşteaptă şi vrea aceasta. Și lumea pierdută aşteaptă după trimişi ai lui Dumnezeu, care să-i ia de mână, ca îngerii pe Lot, şi să-i scoată din Sodoma de azi. El e gata pentru lucrări nemaipomenite (Luca 21:5-26).

Scrisoarea aceasta e un strigăt al dragostei mele către toţi fraţii mei răscumpăraţi prin sângele lui Dumnezeu care a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.''
Petru (Pit) Popovici

28 februarie 2019

Ce se vorbește în cer despre tine?

Te-ai întrebat vreodată ,,oare ce se vorbește în cer despre tine"? Știai că în cer se vorbește despre tine? Un exemplu este Iov, Scriptura spune că Satan s-a înfățișat într-o zi înaintea lui Dumnezeu și au vorbit despre Iov...ba mai mult, Dumnezeu chiar ,,l-a lăudat''. Dacă acum spui că ești supus lui Dumnezeu, iar în momentul următor ai trece printr-un necaz, ai putea să spui și tu ca acest om: ,,Domnul a dat; Domnul a luat...''? Mare dragoste pentru Dumnezeu trebuie să avem!

16 februarie 2019

Abilitați ale unui slujitor ideal

Cu toții știm că un păstor sau orice alt slujitor, care își face cu băgare de seamă lucrarea la care a fost chemat, în biserică, este (trebuie să fie) un exemplu pentru cei care îl urmăresc. Fiecare gest, fiecare faptă pe care o face, trebuie să arate că este un slujitor al lui Dumnezeu.
Din păcate, în prezent, în unele cazuri, se ține prea puțin cont de ABILITĂȚILE date de DUMNEZEU prin DUHUL SFÂNT și se pune prea mult accent pe aspectul fizic al slujitorului. Se pune prea puțin accent pe ceea ce rămâne în urma predicii. Prea mult accent pe prețul Bibliei, financiar vorbind, și prea puțin se bagă în seamă PREȚUL care a fost plătit pentru răscumpărarea păcatelor noastre, despre care se vorbește în această Carte.

Iată câteva exemple de calități pe care orice slujitor ar trebui să le aibă pentru a face ca lucrarea sa să fie una roditoare:

LUCA a avut o educație înaltă, care se poate vedea în prezentarea şi stilul lucrării sale. Mai bine de o treime din Evanghelia după Luca conţine întâmplări pe care ceilalţi scriitori ai evangheliilor nu le menţionează. Aceasta se aplică în special la capitolele introductive şi la călătoria Domnului Isus la Ierusalim (capitolele 9-19). În versetele introductive din Luca (1:1-4), putem vedea foarte limpede unitatea dintre scopul scriitorului şi inspiraţia divină. Ceea ce Luca a învăţat de la martorii oculari, a scris sub inspiraţia Duhului Sfânt.

SOLOMON a primit din partea lui Dumnezeu o aşa inimă largă pentru a putea cuprinde poporul numeros de care este responsabil. Acesta acționează în mijlocul poporului ca un judecător suprem.
Tot Israelul a auzit vorbindu-se şi înţelege că Solomon a primit „înţelepciunea lui Dumnezeu …în judecăţile lui”.

IOV - Dumnezeu îi atrage atenţia lui Satan asupra lui Iov şi Îşi descoperă gândurile cu privire la el. Știm cu toții istoria acestui om (IOV capitolul 1). Dumnezeu îi permite lui Satan să-i ia lui Iov toate bunurile pământeşti, slujitorii şi chiar copiii săi îşi găsesc moartea. Înaintea unui asemenea dezastru, Iov poartă doliu, se închină şi declară simplu: „Domnul a dat şi Domnul a luat"

Sigur că exemple sunt mult mai multe, însă am încercat să reduc numărul lor la doar aceste cateva, pentru a fi mai ușor de reținut și de pus în aplicare...

Când un Evreu va conduce lumea - Joel Richardson

O singură concluzie poate fi trasă atunci când luăm profețiile în sens literal, spune autorul, Joel Richardson. Într-o zi nu foarte îndepărtată, un Evreu pe nume Yeshua – sau Isus, cum Îi spunem noi – va conduce lumea din Ierusalim.

În cartea ,,Când un Evreu va conduce lumea", Richardson zugrăvește o imagine a cum va arăta acea domnie de 1000 de ani, dar aceasta numai după ce demontează ideea că neamurile creștine „au înlocuit” evreii sau poporul Israel – poporul promisiunilor. Richardson descrie tragica istorie antisemită a Bisericii, de la începuturi până la această repudiere categorică a evreilor cunoscută azi sub numele de „teologia înlocuirii” sau, cum o numește Richardson, supersesionism.

  • Ce este mai exact legământul avraamic? 
  • Mai este acesta relevant astăzi?
  • Oare Noul Testament dă la o parte Vechiul Testament?
  • Este Biserica noul și adevăratul Israel?
  • Ce este Împărăția lui Dumnezeu?
  • Ce va aduce viitorul pentru statul Israel?
  • Cum ar trebui să se raporteze neamurile creștine la evreii necredincioși?

Richardson răspunde la aceste întrebări, dar și la multe altele, în timp ce poartă cititorul prin pasaje esențiale ale Bibliei, pasaje care trebuie înțelese de aceia care doresc să combată antisemitismul creștin tot mai accentuat. Pe măsură ce Satan își manifestă mânia și împotrivirea față de planul lui Dumnezeu pentru Israel, este timpul ca toți creștinii cu discernământ să se înarmeze cu o înțelegere clară a acestor chestiuni fundamentale.

Una dintre cele mai importante cărți ale acestor vremuri – o șansă pentru creștini să-și redescopere adevărata identitate de comoștenitori ai promisiunilor alături de Casa lui Israel și pe aceea de ramuri ale unui măslin sălbatic altoit în măslinul legământului avraamic. Pavel ne explică modul în care a fost posibil acest lucru. Măslinul nu este mort. Nu a fost dezrădăcinat. Are încă viață în el, după cum a demonstrat Richardson cu măiestrie, pe baza Scripturii.
(Joseph Farah, fondator al WND.com)

O lectură obligatorie pentru orice creștin serios.
(Chuck Missler, Koinonia House)

15 februarie 2019

Schimbarea în bine începe cu tine?

În acest an, atât cât a trecut din el, am fost atins mai mult ca niciodată de motto-ul ,,Asociației Bărbaților Creștini''. Privind la mine, la oamenii din jurul meu, din imediata mea apropiere sau chiar mai din depărtare, am putut observa această sete care există în majoritatea oamenilor, setea după o schimbare. Schimbarea pare să fie una dintre legile nescrise dar foarte bine imprimate în această lume materială. Oricât de fricoși sau curajoși am fi, fiecare avem nevoie de ea și nu avem plăcerea sau necazul ca să scăpăm de ea. În viața fiecărui om, dar mai ales în cea a unui creștin, ar trebui să lipsească câteva expresii care sunt atât de des folosite de către mulți dintre noi: ,,așa sunt eu” sau ,,ăsta e felul meu de a fi” și altele care fac parte din această categorie de scuze.

Un creștin nu ar trebui niciodată să mai semene cu vechiul el, ci tot mai mult cu Cristos; dacă rămânem tot aceiași oameni de acum 3-4 ani, aceasta înseamnă că undeva am greșit, iar timpul pe care l-am folosit în citirea Scripturilor și al rugăciunii l-am folosit în zadar și poartă eticheta de ,,TIMP PIERDUT”. Nu putem să petrecem o zi cu El, iar la sfârșit să fim tot aceiași. Bineînțeles că schimbarea, uneori, înseamnă un proces mai îndelungat, care necesită multă răbdare, dar el există atunci când iți petreci viața cu Cristos. Singura caracteristică a lui Dumnezeu care nu ar trebui implementată în toate domeniile vieților noastre este tocmai aceasta, statornicia. Faptul că Dumnezeu rămâne același e unul dintre cele mai bune lucruri, însa dacă noi am rămâne aceiași, aceasta ar însemna, în unele domenii ale vieților noastre, un dezastru.

Problema cea mai mare nu stă în faptul că nu vrem schimbarea sau că nu am vedea că este nevoie de o schimbare, ci în modul în care de cele mai multe ori o privim, de modul cum ne raportăm și de modul în care credem că ea începe.

De cele mai multe ori știm să dăm indicații și chiar depunem eforturi pentru a încerca să îi schimbăm pe cei din jurul nostru, însă acest lucru este doar o pierdere de vreme. Dacă citim comentarii de pe forumuri sau cele adresate anumitor articole publicate, găsim multe indicații despre cum acestea, persoana care le-a scris sau anumite categorii de oameni ar trebui să se schimbe; dar, de cele mai multe ori, cel care face aceste comentarii nu este pregătit el însuși să facă ceva în privința schimbării.

Bineînțeles, lupta cea mai mare se dă atunci când ne hotărâm să ne schimbăm pe noi înșine; chiar și atunci când suntem ajutați de Duhul Sfânt, lupta este puternică, deoarece multe dintre schimbările pe care le producem în noi înșine deranjează confortul firii noastre. Însă, ar trebui întotdeauna să pornim la luptă având în inimă acest gând ,,schimbarea în bine începe cu mine”. Trăim într-o lume dezastruoasă, falimentară în cele mai multe domenii ale ei, și asta tocmai datorită faptului că aceste domenii sunt controlate de oameni necontrolați.

Este într-adevăr greu să privești doar la tine în timp ce în jurul tău sunt atât de mulți oameni care au nevoie de o schimbare, însă fiind motivați de faptul că noi cunoaștem puterea exemplului, puterea evanghelizării prin exemplul personal, ar fi timpul să luptăm mai mult împotriva noastră decât împotriva celorlalți. Este timpul să adoptăm disciplina tăcerii. Declarațiile publice ale multor creștini și-au pierdut credibilitatea. Cuvintele de pe buzele lor sunt contrazise de modul lor de viață și, în acest mod, niciodată cuvintele lor nu vor schimba lumea.

Nu uita, „Schimbarea în bine începe cu tine”! Ai nevoie de curaj în această bătălie atât de cruntă, însă atât de importantă, singura care poate schimba ceea ce Dumnezeu dorește să schimbe în această lume.
Articol preluat de aici

07 noiembrie 2018

10 strategii de manipulare a populației

Noam Chomsky, un lingvist nord-american, a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masă. Evreu și de sensibilitate anarhistă, semnase o petiție pentru a apăra libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson. Chomsky evocă diferitele tehnici de manipulare și, în primul rând, strategia diversiunii.

Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenției publicului de la problemele importante și de la schimbările hotărâte de elitele politice și economice, printr-un potop continuu de distracții și de informații neînsemnate.
Iată o listă cu zece strategii de manipulare, care se potrivesc foarte bine cu și cu starea poporului român:

1. ’’A distrage în permanență atenția publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivată de subiecte fără importanță adevărată. A ține mereu publicul ocupat, fără nici „un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme și apoi, a oferi soluții.
Această metodă se mai numește și ’’ problema – reacție – soluție”. La început, se creează problema, sau „situația”, prevăzută pentru a suscita o anume reacție a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenționată a violenței urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul să ceară legi represive, în detrimentrul libertății.

3. Strategia „în degradeu”.
Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiții sociale și economice absolut noi din 1980 până în 1990. Șomaj masiv, imigrație – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluție dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acțiunii cu date diferite.
O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasă, dar necesară’’, obținând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai ușoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendința de a nădăjdui ’’totul va merge mai bine mâine” și că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obișnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro și pierderea suveranității monetare și economice, acceptate de țările europene între 1992 – 1995 și aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici.
Cea mai mare parte a publicităților destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje și un ton absolut copilărești, aproape debile, ca și cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.”Dacă ne adresăm unei persoane ca și cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate și cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacție tot atât de lipsită de simț critic ca al unui copil de 12 ani” analizează Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emoțională decât la gândire.
Este o tehnică clasică pentru a opri analiza rațională și, deci, simțul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emoționalului deschide accesul la subconștient, pentru implantarea unor anumite idei, dorințe, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Menținerea poporului în neștiință și prostie.
A face în așa fel ca poporul să nu înțeleagă tehnologiile și metodele folosite pentru controlarea și robirea lui. Calitatea educației dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neștiință, care separă clasele de jos de cele de sus să fie și să rămână de neînțeles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate.
A încuraja publicul să creadă că e ”bine” de a fi prost, vulgar și incult. A-l îndopa cu seriale americane și emisiuni de tele-realitate, niște dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovățirea.
A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria’i nenorocire, din cauza unei inteligențe insuficiente, sau a capacităților și eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimează și se învinovățește, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abținerea de la acțiune. Și, fără acțiune, nu există revoluție !

10. A cunoaște oamenii mai bine decât se cunosc ei înșiși.
Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale științei au săpat o prăpastie crescândă între cunoștințele publicului și acelea deținute și folosite de elitele conducătoare. Mulțumită biologiei, neurobiologiei și psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoașterea avansată a făpturii omenești, fizic și psihic. Sistemul cunoaște individul mediu mai bine decât el însuși. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deține un control mai mare și o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înșiși.
Articol preluat de pe

Abiam Căprar - Dumnezeu e lângă tine, cheamă-L!


Abiam Căprar, este un tânăr din Secaș, județul Arad, care la numai 19 ani a simțit de mai multe ori cum Dumnezeu este de partea lui, înțelegând că oricare ar fi planul celui rău de a-l nimici, dacă rămâi alături de Dumnezeu, El este Bun și îți scapă viața chiar și din valea umbrei morții. 

În data de 11 octombrie, Abiam, care e pasionat de agricultură,  fiind și student în anul doi în acest domeniu, era pe câmp cu un utilaj agricol de cules, achiziționat de curând. La un moment dat, vrând să verifice dacă totul este în regulă, a oprit tractorul și a coborât, îndreptându-se înspre culegătoare. Totul părea în ordine, însă înainte de a urca în tractor, a văzut că era o bucată dintr-un tuleu care impiedica funcționarea utilajului, în momentul în care a vrut să îndepărteze tuleul, mâna i-a rămas blocată în mașinărie, care încă era în funcțiune. A văzut cum mâna îi era trasă încetul cu încetul în utilaj, și nu era nimeni care să îl ajute, să oprească mașinăria, nu era nimeni decât Dumnezeu, și a fost deajuns, a strigat către Dumnezeu, iar în acel moment mașinăria s-a oprit.

Ascultă o mărturie care cu siguranță te va întări și te va face să realizezi că atunci când nu mai ai nicio scăpare, atunci când medicii spun ,,imposibil", atunci când ești fără speranță și totul pare pierdut, Dumnezeu e lângă tine și asta e deajuns. El poate să facă din moarte, VIAȚĂ. Tristețea o poate schimba în BUCURIE...

„Fiindcă Mă iubeşte”, zice Domnul, „de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu. Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea.”
(Psalmul 91:14-16)

Videoclip repostat cu permisiunea lui Abiam

03 noiembrie 2018

Ionel Pencea - Ce este viața?

,,Mor oamenii? Dacă nu ar fi așa, nu ar exista cimitire, dar există." Ce este viața? Viața nu este decât o tranziție de la momentul în care ne naștem până când murim, fiind formată din mai multe etape, etape în care se întâmplă să luăm anumite decizii care ne vor hotărî viitorul și eternitatea, noi numim aceste etape: copilăria, adolescența, tinerețea, bătrânețea. Însă vine momentul ultimei dintre ele, cea pentru care am plăti oricât numai să nu se întâmple, etapa finală, ultimul pas, cel al morții, când trebuie să trecem din această lume în veșnicie. Dacă nu ai siguranța plecări în Eternitate la Dumnezeu, la ce folos că ai trăit?
Un mesaj al fratelui Ionel Pencea care ar trebui să ne pună serios pe gânduri. 


01 noiembrie 2018

Irena Sendler (Jolanta) - Operațiunea „Żegota”


 15 februarie 1910 - 12 mai 2008
Irena Sendler (născută: Krzyżanowska, cunoscută în poloneză Irena Sendlerowa, nume conspirativ: Jolanta), a fost o asistentă medicală și socială din Polonia.

Este cunoscută pentru faptul că a întemeiat organizația „Żegota” (poloneză Rada Pomocy Żydom) care sprijinea acțiunea de salvare și adăpostire a evreilor între anii 1942 și 1945, față de ocupația nazistă germană. Această organizație a reușit să salveze circa 75.000 de evrei polonezi prin falsificarea unor acte de identitate.

Irena Sendler, în calitate de soră medicală a reușit, printr-o acțiune de control epidemiologic, să intre în contact cu evreii din ghetoul din Varșovia și să salveze, cu ajutorul unor voluntari peste 2.500 de copii evrei, care au fost plasați la familii poloneze sau ascunși în mănăstiri și orfelinate.

În anul 1943 a fost arestată de Gestapo (Geheime Staatspolizei = poliția secretă de stat) și condamnată la moarte; în închisoare a fost torturată, dar nu a divulgat numele copiilor salvați. Nu a fost, însă, executată.

Dupa eliberarea ei, a primit mai multe distinctii:
  • 1965: Titlul ,,Drept între popoare" (un titlu acordat în viață sau post mortem, de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale a parlamentul israelian, martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri - și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți. din partea organizației Yad Vashem)
  • 2003: scrisoare de mulțumire din partea papei Ioan Paul al II-lea;
  • 2003: Ordinul Vulturului Alb, cea mai înaltă decorație civilă poloneză;
  • Premiul "Jan Karski" din partea Centrului American de Cultură Poloneză din Washington;
  • 2007: a fost onorată de Senatul Polonez.
  • 2007 președintele Lech Kaczyński o nominalizează pentru Premiul Nobel pentru Pace.
Canalul Public Broadcasting Service a realizat un documentar intitulat Irena Sendler, ,,In the Name of Their Mothers" și bazat pe dezvăluirile Irenei, intervievate de biografa Anna Mieszkowska în 2003.

În 1999 mai mulți studenți de la Universitatea Uniontown, Kansas au realizat un film bazat pe viața eroinei și care a fost adaptat pentru televiziune sub titlul ,,The Courageous Heart of Irena Sendler" și în care, în rolul Irenei a jucat actrița canadiană Anna Paquin.

Irena Sendler a murit în Varșovia, în ziua de 12 mai 2008, iar ultima sa declarație în public a fost: ,,Fiecare copil pe care l-am salvat, împreună cu ajutorul voluntarilor este o împlinire a rostului meu pe pământ, nu un titlu de glorie."

Halloween-ul din perspectiva religioasă și Biblică

Scurt Istoric al Halloween-ului

Halloween-ul este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de tot mai multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din Statele Unite ale Americii.

Este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deși în unele țări data sărbătorii variază — de exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie. Numele provine din limba engleză, de la expresia ,,All Hallows' Even" (numele sărbătorii creștine a tuturor sfinților), sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental — catolic și protestant, deoarece în aceste culte creștine ziua tuturor sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie.

Sărbătoarea pe care o cunoaștem sub numele de Halloween a fost influențată, de-a lungul secolelor, de numeroase culturi. În Imperiul Roman era Ziua Pomona, la celtici era festivalul Samhain, iar la creștini Sărbătoarea Tuturor Sfinților.

Istoricul Nicholas Rogers, care a cercetat originile Halloweenului, observă că în timp ce „unii folcloriști i-au detectat originile în sărbătoarea romană a Pomonei, zeița fructelor și semințelor, sau în festivalul morților denumit Parentalia, sărbătoarea este cel mai frecvent legată de festivalul celtic Samhain, scris inițial Samuin”. Numele provine din irlandeza veche și înseamnă „sfârșitul verii”.
Vechii celți credeau că granița dintre lumea aceasta și cea de dincolo se slăbește în ziua de Samhain, permițând spiritelor, bune sau rele, să o traverseze. Strămoșii familiei erau sărbătoriți și invitați acasă, în timp ce spiritele rele erau gonite. Se crede că nevoia de a îndepărta spiritele rele a dus la purtatul de costume și măști.

Ei îndepărtau spiritele rele deghizându-se ei înșiși în spirit rău pentru a le evita. În Scoția rolul spiritelor era jucat de tineri îmbrăcați în alb cu fețele mascate sau înnegrite. Samhain era o vreme când se făceau provizii de iarnă și se tăiau animalele pentru a păstra carnea peste iarnă. 

Focurile de tabără jucau și ele un rol în festivități. Toate celelalte focuri erau aprinse de la focul cel mare. Oasele animalelor tăiate erau și ele aruncate în foc. Uneori se aprindeau două focuri unul lângă altul, iar oamenii și animalele treceau printre ele ca ritual de purificare.

Următoarea influență a apărut o dată cu răspândirea religiei creștine în Europa. În anul 835, Biserica Romano-Catolică a transformat ziua de 1 noiembrie într-o sărbătoare creștină, care celebrează toți sfinții. Aceasta era Sărbătoarea Tuturor Sfinților, Hallowmas, sau All Hallows.

Halloween-ul din perspectivă religioasă

În America de Nord, atitudinea creștină față de Halloween este foarte variată. În Biserica Anglicană, unele dioceze au ales să sublinieze tradițiile creștine de Sărbătoarea Tuturor Sfinților, în timp ce Protestanții țin cont de sărbători ca Ziua Reformei, o zi de comemorare și rugăciune pentru unitate. 

În ultimii ani, Arhiepiscopia Romano-Catolică din Boston a organizat o Sărbătoare a Sfinților pentru Halloween. Multe dintre bisericile protestante contemporane văd Halloween-ul ca un moment de distracție pentru copii, ba chiar organizează serbări în bisericile lor, iar copiii și părinții lor se pot costuma, juca jocuri și primesc bomboane.

În noiembrie 2009, Vaticanul a catalogat ziua de Halloween ca fiind necreștină, declarând că este bazată pe un sinistru și periculos curent ocultist.

Multi creștini nu atribuie vreo semnificație negativă sărbătorii de Halloween, tratând-o ca pe un pretext pur laic pentru serbarea „ciudățeniilor imaginare” și pentru oferirea de bomboane. Festivitățile de Halloween sunt obișnuite în școlile parohiale romano-catolice din America de Nord și din Irlanda. Ba chiar, Biserica Romano-Catolică consideră că Halloween-ul ar avea o legatură cu creștinismul.
Cei mai mulți creștini nu consideră că tradiția ar avea rădăcini satanice în origine sau practică și că nu reprezintă nicio amenințare pentru viața spirituală a copiilor: educarea despre moarte și mortalitatea, precum și despre obiceiurile strămoșilor celți fiind, de fapt, o lecție de viață valoroasă și o parte din patrimoniul enoriașilor lor.
Sursa Wikipedia

Halloween-ul din perspectivă Biblică



Mulţi creştini se simt intimidaţi de notorietatea tot mai evidentă a acestui fenomen, aşa că, în mod inevitabil, se ridică întrebări precum: Care ar trebui să fie reacţia creştinilor vis-a-vis de Halloween? Ce are Biblia de spus despre astfel de „sărbători”? 

Iată câteva pasaje biblice care ne pot ajuta să cunoaştem părerea lui Dumnezeu cu privire la aceste lucruri: 

,,Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.'' (Leviticul 19:31). 

„După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu te înveţi să faci după urâciunile neamurilor acelora. Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul Dumnezeul tău pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul Dumnezeul tău nu-ţi îngăduie lucrul acesta.” (Deuteronom 18:9– 14)

Vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:6–7).

„Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine” (Romani 12:9).

„Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13:12)

„Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi” (2 Corinteni 6:14 – 17).

„Să nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 5:11).

„Încolo, fraţii mei: tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8).

„Dar, Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Timotei 4:1- 2).

„Supuneţi-vă lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului și el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).

„Prea iubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este din Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu” (3 Ioan 11).

29 octombrie 2018

William Miller - Istoria adventismului

15 februarie 1782 - 20 decembrie 1849 

William Miller fost un predicator baptist american, care a declanșat marea trezire interconfesională din anii 1840-1844, prin anunțarea celei de-a doua veniri a lui Isus Cristos în 1843-1844, bazându-se pe o serie de studii biblice, în special profetice și apocaliptice. Deoarece în limba engleză venirea lui Cristos se numește Advent, adepții lui William Miller (milleriții) au fost numiți adventiști, iar curentul religios și teologic s-a numit adventism. Confesiunile care își au originea în această mișcare sunt clasificabile ca adventiste, indiferent dacă mențin numele de adventist sau caracterul și teologia inițială.

Miller s-a născut, în Pittsfield, Massachusetts. Părinții lui au fost: William Miller, un veteran al revoluției americane, și Paulina, fiica pastorului baptist Elnathan Phelps. Când William avea 4 ani, familia lui s-a mutat la țară în Low Hampton, statul New York. 

Miller a fost educat acasă de către mama lui până la vârsta de 9 ani, când a început să meargă la nou înființata școală din districtul East Poultney. Nu se știe dacă Miller a făcut și alte studii până la vârsta de 18 ani, deși a învățat mult ca autodidact, citind tot ceea ce-i cădea în mână. Ca tânăr, a avut acces la biblioteca particulară a judecătorului James Witherell și la biblioteca congressman-ului Matthew Lyon, în apropiere de Fairhaven, Vermont.

În 1803, Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith și s-au mutat în zona din care provenea ea, în Poultney, unde au ridicat o fermă. În timpul cât a locuit în Poultney, Miller a fost ales în mai multe funcții publice, începând cu cea de polițist. În 1809 a fost urcat la gradul de sub-locotenent de poliție și la o dată necunoscută a fost ales judecător de pace. Miller a servit poliția din Vermont și a fost avansat la gradul de locotenent pe data de 21 iulie, 1810. Pe atunci devenise deja un om înstărit, având casă, pământ mult și cel puțin doi cai.

...devine Mason de gradul ,,Mare Maestru Nr. 27''

Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învățăturile baptiste și a devenit deist (o orientare filozofică-religioasă din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății). În biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influenți oameni din Poultney, Vermont, care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, și alți scriitori deiști.“ Ca deist, Miler a respins asocierea cu creștinismul și a devenit un membru mason activ. În cartea lui Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miler“ găsim scrise următoarele:

„Aici, în Poultney, Vermont, Domnul Miller a devenit membru al frăției masonice, unde și-a dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această țară și în această regiune.”

În biografiile și cărțile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenți oameni pe Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeștri ai lojei Steaua Dimineții, cu gradul de ,,Mare Maestru Nr. 27". Această lojă fusese organizată în Poultney înainte de anul 1800. Un autor susține că Miller obținuse gradul de Mason al Arcului Regal. Practic toți biografii lui Miller recunosc că acesta a făcut parte din elita masonică. Chiar și mai târziu, după ce se va reconverti la credința baptistă în 1831, și se va retrage din masonerie, Miller nu va disprețui pe masoni și nu va demoniza niciodată frăția masonică. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicații privitoare la masonerie, iar într-una din scrisorile lui Miller se poate simți satisfacția lui la știrea că agitația antimasonică din Poultney s-a stins.

La izbucnirea războiului din 1812, Miller a adunat o companie cu care a călătorit la Burlington, Vermont, unde a fost transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul de locotenent și cu funcția de agent de recrutări, după care la 1 feb. 1814 a fost înaintat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea și rănirea unor camarazi din apropierea sa, Miller a văzut victoria americană și supraviețuirea sa ca pe o adevărată minune, ceea ce a început să intre în conflict cu teoriile deiste. Mai târziu avea să scrie: „Mi se părea că Ființa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei țări într-un mod special, salvându-ne din mâinile dușmanilor noștri. Un rezultat atât de surprinzător, neașteptat în asemenea împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri mai înalte decât a omului."


Reconvertirea la credința Baptistă 


Ororile războiului, precum și victoria americanilor asupra englezilor, l-au determinat pe Miller să-și reconsidere vederile filozofice. După terminarea războiului, Miller s-a retras din armată în 1815, întorcându-se acasă la Poultney, apoi mutându-se la Low Hampton. Biografii lui descriu deprimarea pe care i-a cauzat-o această credință de liber-cugetător lipsită de orice speranță și care nu oferea vieții nici un sens. A început să conștientizeze tot mai mult că este un muritor, iar moartea tatălui și a sorei lui au accentuat această obsesie. Ca urmare, Miller s-a apucat serios de studiul Scripturii, ceea ce l-a făcut să se apropie din nou de credința baptistă a părinților lui, prețuind tot mai mult Biblia și să luând poziție publică împotriva deismului. Miller descrie cum amintirea imaginii lui Iisus din Evanghelie l-a salvat din disperarea deistă și l-a întors la speranța creștină care se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu.

William Miller a început un studiu tot mai profund și mai amplu al Bibliei, atât pentru nevoile lui spirituale, cât și pentru a putea răspunde provocărilor lansate de prietenii săi deiști, fiind tot mai pasionat de a arăta că Biblia este o carte plină de armonie și nu de contradicții. S-a apucat să studieze Biblia verset cu verset, decis să nu treacă mai departe până nu înțelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profețiile cărții lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeași seriozitate.

Întemeindu-se pe profeția din Daniel 8:14: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!”, Miller a înțeles curățirea sanctuarlui ca fiind purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Isus Hristos. Apoi folosind „principiul zi-an”, a fost convins și plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. Calculul foarte simplu arăta că termenul profetic se încheia undeva pe la anul 1843.

Chiar dacă în 1818 Miller era deja convins de calculul lui, el a continuat să studieze în particular până în 1823, pentru a se sigura de corectitudinea interpretării lui. În Septembrie 1822, Miller și-a scris concluziile într-un document de 22 puncte, unde articolul 15 afirmă: „Cred că a doua venire a lui Isus Hristos este aproape, „chiar la uși”, și anume peste 21 de ani, în anul 1843 sau posibil mai înainte." În ciuda convingerilor lui, Miller nu a început să le predice, până în prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden.

În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole în ziarul baptist local, Vermont Telegraph. Datorită faptului că nu reușea să facă față cererilor de predicare și de a călători pentru a da informații cu privire la interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învățăturilor lui profetice în 64 de pagini cu titlul: „Dovezi din Scriptură și Istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului 1843."

După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o mișcare rurală, obscură, într-o campanie națională care a inflamat populația din orașele americane. O mulțime de pastori din diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu se intenționa fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mișcare interconfesională, ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Isus Christos și luau în serios revenirea Sa iminentă. 

Credincioșii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventiști erau invitați, fără a renunța la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau „conferințe generale”, care erau prezidate de lideri aleși. Unul dintre aceștia (Henry Dana Ward) era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Isus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mișcarea Millerită, cu puține excepții, a fost ocolită de fanatisme, în ciuda zvonurilor populare alimentate de unii jurnaliști ostili.

Predicile lui Miller sunt descrise de biografi ca fiind serioase, profunde, inspirând tăcere, nu isterie religioasă, și conduceau la pocăință, nu la porniri fanatice. În mod inevitabil însă, credința milleriților ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare și prin publicații care treceau chiar dincolo de granițele țării. Multe proprietăți au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul milleriților a rămas necultivat. William Miller a fost printre primii care și-au sacrificat averea.

În ciuda dorinței adepților lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 și 21 martie 1844. Data de 21 martie 1844, sfârșitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire și pierderea multor credincioși care au abandonat adventismul. În urma altor discuții și studii, evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiți. Dar, ca și datarea anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Isus să revină. Miller a răspuns public scriind:

„Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la ușă. “

Deși la adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea că a Doua Venire va avea loc pe 22 Octombrie 1844, și această dată, pe care Miller a acceptat-o foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 Octombrie 1844 a devenit Ziua marii dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mișcării. Nu se știe exact cât de mulți au fost adepții acestei mișcări în perioada 1840-1844. Unii autori menționează 50.000, alții mult mai mult, până la 500.000. Depinde și de momentul la care se referă numărul. 

După dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar și cei ce au rămas fideli mișcării au suferit puternic dezamăgirea. Hiram Edson, de exemplu, își amintea: „Speranțele și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și am plâns până ce ziua a trecut.”

Miller nu a părăsit niciodată credința în revenirea apropiată a lui Isus. A recunoscut încă odată public că interpretarea lui trebuie să fie greșită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este astăzi. A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, și a fost înmormântat lângă ferma lui din Low Hampton, NY, care a devenit, între timp, muzeu național.

28 octombrie 2018

Denzel Washington - Pune-L pe Dumnezeu pe primul loc

Acest discurs a fost rostit la Universitatea Dillard, actorul Danzel Washington, câștigător al premiului Oscar, a spus absolvenților ce trebuie să facă pentru a avea o viață plăcută și corectă, unul din acele lucruri, pe care a și pus accent a fost că trebuie să-l pună pe Dumnezeu pe primul loc în tot ceea ce fac, adăugând că tot ceea ce a realizat el în această viață se datorează harului lui Dumnezeu.

,,Va îndemn că în această seară, înainte de a vă pune să vă culcati, să vă puneți papucii cât mai departe sub pat, ca mâine dimineață când vă veți trezi și vă veți căuta papucii, să fiți nevoiți să vă așezați în genunchi, iar când sunteți în genunchi să nu uitați să mulțumiți lui Dumnezeu pentru orice...

27 octombrie 2018

Charles Fox Parham - Istoria penticostalismului

(4 iunie 187329 ianuarie 1929
Charles Fox Parham a fost predicator și evanghelist american, considerat întemeietorul penticostalismului.
S-a născut pe 4 iunie 1873, fiind al treilea dintre cei cinci fii ai familiei Parham. Prima parte a vieții a fost marcată intermitent de boală. O infecție virală contractată pe când avea doar 6 luni l-a urmărit până la vârsta de 5 ani. A doua boală, mai gravă, a fost febra reumatică, foarte dureroasă, care l-a afectat de la vârsta de 9 ani. Ca urmare a acestor suferințe (și a altora) Parham a pus un mare accent, în teologia și slujirea sa, pe vindecarea bolilor. 

Încă de la vârsta de 9 ani, când a survenit primul puseu de febră reumatică, Parham a stiut că Dumnezeu îl cheamă să fie un slujitor al său. Convertirea a avut loc la 13 ani. La 15 ani ținea deja primele întâlniri evanghelistice, iar la 17 ani a început să studieze pentru a deveni pastor metodist. 

În 1891, febra reumatică a revenit atât de puternic, încât luni de zile a zăcut în dureri intense pe care nici morfina nu le-a putut alina. În acea perioadă de chin, Parham a început să rememoreze promisiunile biblice cu privire la vindecare și s-a rugat să fie vindecat. 

A avut parte de o însănătoșire în mai multe etape care i-a întărit credința că Dumnezeu continuă să lucreze nu doar la nivel spiritual, ci și la nivel fizic. În anii 1893–1900 a desfășurat o activitate predicatoricească intensă și s-a apropiat treptat de teologia mișcărilor „Holiness”. 

În 1898 a început să pună un accent deosebit pe vindecarea divină, propovăduind acest mesaj cu mult zel. S-au păstrat multe mărturii ale celor vindecați în urma rugăciunilor. Cu toate acestea, Parham n-a pretins niciodată că are puterea de a face vindecări, ci doar a proclamat că vindecarea este posibilă prin credință. Înainte de a-și pune problema teologică a botezului cu Duhul Sfânt și a vorbirii în limbi, Parham avea deja o credinta tipic penticostală, cu privire la boală, însă la vremea aceea n-ar fi caracterizat-o în acești termeni.

O influență semnificativă asupra lui Parham a avut Frank W. Sandford, care ajunsese la convingerea că creștinii trebuie să fie împuterniciți de Duhul Sfânt pentru a face „ultima strigare” misionară în toată lumea. În 1895, Sandford întemeiase comunitatea de la Shiloh, cu scopul de a pregăti misionari și evangheliști.

Parham însuși a plecat să vadă această școală în iunie 1900. A rămas acolo șase săptămâni, iar apoi l-a însoțit pe Sandford într-un turneu de evanghelizare care l-a purtat până în Canada (Winnipeg, Manitoba). Motivat de exemplul celor de la Shiloh, s-a întors la Topeka și, la mijlocul lunii octombrie; a închiriat „Stone’s Folly”, un conac cu cincisprezece camere, la marginea orașului Topeka. Acolo a început o școală de studiu biblic cu 34 de studenți. 

Principalele accente ale teologiei lui Parham erau, pe atunci, trăirea prin credință și botezul Duhului, în vederea evanghelizării lumii. În decembrie, Parham și studenții au început să studieze în amănunt tema „botezului cu Duhul Sfânt”. Parham povestește că le-a dat studenților ca temă de studiu să afle ce spune Biblia despre botezul cu Duhul Sfânt și dovada primirii lui, după care a plecat în Kansas City timp de trei zile. La întoarcere, în dimineața zilei de 31 decembrie, studenții i-au raportat în unanimitate că semnul botezului cu Duhul este vorbirea în limbi. În seara aceleiași zile, mai spune el, studenta Agnes N. Ozman (devenită, prin căsătorie, La Berge) i-a cerut să se roage pentru ea, ca să primească Duhul Sfânt, în vederea misiunii într-o altă țară. Deși Parham a ezitat, în final și-a pus mâinile peste ea și s-a rugat, iar studenta a început să vorbească în limbi.