23 February 2018

O voce in furtuna

Acest articol a fost scris de catre Billy Graham in anii 80-90.

ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ LUMEA NOASTRĂ?

În fiecare dimineţă, milioane de oameni îşi citesc ziarul. Citesc titlurile şi-şi pun această întrebare. Dar nimeni n-a găsit răspunsul. Nimeni nu ştie ce va aduce ziua de mâine, întrucât schimbările au fost, în ultimile decenii, extrem de bruşte, imprevizibile şi radicale. Din anul 1989 încoace, s-au petrecut lucruri pe care nici un sociolog sau om de ştiinţă nu le-ar fi putut anticipa. În timp ce vei citi aceste rânduri, unele dintre evenimentele despre care am scris vor fi aproape uitate.

Privind în urmă, putem uşor distinge de unde am venit. Anii '60 au fost numiţi "deceniul revoltei", anii '80 - "deceniul indulgenţei". Poate că anii '90 vor reprezenta "deceniul schimbării globale''. Se pare că lumea se schimbă radical, de la o zi la alta. Nimeni nu poate prevedea succesiunea evenimentelor.

În tumultul atâtor schimbări rapide, oameni de pe întregul Pământ încearcă cu disperare să afle ce rezervă viitorul penru lumea noastră. Profeţi falşi se îmbogăţesc peste noapte. Înţelepciunea este căutată la comentatori de televiziune şi autorităţi în diferite domenii. Unii ne sfătuiesc cum să devina prosperi în mijlocul haosului; alţii ne învaţă cum să eliberăm spiritul Geei în noi. Un serial de mare popularitate proclamă moartea lui Dumnezeu şi dărâmarea vechii ordini mondiale şi anunţă inaugurarea unei noi ordini în care bărbaţi şi femei se contopesc cu mediul înconjurător într-o căutare metafizică a dumnezeului dinlăuntru.

Comerţul cu cristale, cărţi de tarot şi mese Ouija este înfloritor. Largă este şi răspândirea religiilor New Age, ce se folosesc de expresii precum închinarea la zeiţe, închinarea la Pământ, cultul fertilităţii, proiecţia astrală şi multe altele. Pretutindeni, oamenii îşi plănuiesc viaţa după semnele zodiacului. Mediile spiritiste sunt foarte solicitate. Chiar şi computerele sunt folosite în această industrie a prezicerii viitorului.

Însă unicul document de autoritate din care putem afla mersul lumii în viitor este BIBLIA, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. 

Vedenia pe care a avut-o Ioan, în care acesta îi vede, sub altar, pe aceia care fuseseră ucişi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, rezumă promisiunile Bibliei cu privire la viitor şi ne pregăteşte pentru ceea ce va urma. Probabil că Ioan a rămas înmărmurit în faţa un ei asemenea privelişti. Descrierea ei este redată în a doua jumătate a capitolului 6 al Apocalipsei. Într-un loc pe care autorul îl numeşte "sub altar" el vede "sufeletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina marturisirii pe care o ţinuseră". Aceştia îşi strigau nemulţumirea: "Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?"

Westminster Abbey din Londra şi Bazilica Sfântu Petru din Roma au altare mari, sub care se află cripte de marmură. Îmaginaţi-vă un astfel de loc la miezul nopţii dominat de întuneric şi de linişte. Mormintele sfinţilor şi martirilor sunt închise, aşa cum au fost vreme de secole. Brusc însă, lespezile de marmură se dau la o parte, sicriele se deschid şi sute, mii de duhuri umplu catedrala strigând: "Până când, Stapâne Doamne? . . . " Asemenea imagini au alcătuit vedenia pe care a văzut-o Ioan. Scena este acum înţesată de sufletele unor barbaţi şi femei pentru că au fost credincioşi. Pe bună dreptate ei se întreabă când li se va face dreptate, când va fi răsplătită credinţa lor. Chiar şi acum îşi pun creştinii aceste întrebări; răspunsul însă, îl poate da doar Dumnezeu. Ceea ce ştim sigur este că, atunci când tulburarea a fost stăpânită, fiecărui martir i s-a dat o haină albă şi "li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei."

Din aceste momente misteriose învăţăm două lucruri importante:

- în primul rând că va exista o judecată a oamenilor;

- în al doilea rând ca, înainte de această judecată, alţi oameni, dedicaţi pe deplin lui Dumnezeu şi Împărăţiei Lui, vor fi martirizaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lor constante în faţa oamenilor.

Eşti pregătit să rişti atât de mult?...

01 February 2018

Vasile Adamescu - O viata in liniste si intuneric


Te-ai gandit vreodata cum e sa traiesti intr-o liniste si intr-un intuneric continuu? Vasile Adamescu a reusit o "performanta" care i-a lasat pe medici muti de uimire cand a reusit, nu doar sa vorbeasca sau sa comunice cu cineva, ci si sa isi scrie propria biografie.

Unul dintre lucrurile care m-a impresionat cel mai tare, intrebat fiind despre moarte, a fost: "Acum nu mai imi doresc sa aud sau sa vad, astept sa plec pe "lumea cealalta", pentru ca acolo voi vedea si voi auzi, sunt sigur de asta..."

Daca inca te consideri nemultumit de viata ta citeste/vizioneaza o mica parte din biografia acestui om care, chiar daca nu se poate folosi de doua dintre (poate) cele mai importante simturi pentru a putea intelege cum arata un lucru "normal" am spune noi, tot gaseste ceva placut in a trai. 
"A venit o furtună puternică şi răcoroasă, care m-a surprins şi m-a udat straşnic. La întoarcere, bunica m-a găsit aproape înţepenit. Am răcit foarte tare iar cei de acasă m-au tratat cum au ştiut, cu ceaiuri şi tot felul de leacuri băbeşti. Starea mea s-a înrăutăţit şi am început să-mi pierd auzul şi văzul. Mă îmbolnăvisem de meningită.
Am rămas aşa, în întuneric şi tăcere, având o copilărie nefericită, lipsită de sunet şi culoare. Am încercat să mă acomodez cu noua situaţie, dar a fost foarte greu. Nu puteam comunica cu cei din jur, nu puteam spune că mi-e foame sau sete. Fratele meu m-a învăţat două semne elementare, care constituiau întreaga mea formă de comunicare: când îmi era foame, îmi puneam mâna pe burtă şi o duceam spre gură şi când îmi era sete, duceam pumnul cu degetul mare ridicat spre gură.
Am încercat aşa, lipsit de auz şi vedere, să cunosc mediul înconjurător şi să-mi caut de lucru. Mă plimbam prin gospodărie şi pipăiam tot ce îmi ieşea în cale. Mă jucam cu căţeii şi pisicile, mângâiam vaca sau calul."
Drumul care l-a facut pana la Cluj avea sa fie, asa cum spunea el, "drumul care i-a schimbat viata". A ajuns la o scoala speciala care l-a ajutat sa invete cititul, vorbitul, scrisul.


Fara vedere si auz de la doi ani, Vasile Adamescu parea a fi un caz pierdut insa, printr o vointa de fier si o munca imensa a sa si a unor inimosi invatatori a reusit imposibilul, a fost demutizat, a invatat limbi straine, a terminat doua facultiti devenind profesor, artist plastic si scriitor. 

Pentru cei care doresc cartea autobiografica, o pot comanda de la Viorel Micu, interpretul (translatorul) lui Vasile Adamescu la adresa de email: micuvioreldumitru@yahoo.com


O parte din biografia lui Vasile ADAMESCU:

M-am născut la 5 septembrie 1944, în comuna Borcea din judeţul Ialomiţa, pe braţul stâng al Dunării, într-o familie de ţărani săraci, dar buni gospodari.

Tatăl meu, Zamfir, muncea la colectiv, îngrijind vitele iar mama mea, Voica, avea grijă de mine şi de fratele mai mare, Ionică.

Pe când tata era pe front, mama trebuia să facă şi unele munci de bărbat. Într-o iarnă geroasă, s-a dus la Dunăre să ia apă dintr-o gaură săpată în gheaţă dar, din nefericire, gheaţa a cedat sub greutatea ei şi a căut în apă.

A rămas acolo ceva timp, până a scos-o cineva. A supravieţuit, dar s-a îmbolnăvit tare şi nu după mult timp, s-a stins.

Eu aveam un an si ceva. Am rămas în grija bunicii Stanca, mama tatălui meu, femeie evlavioasă şi cu frică de Dumnezeu, muncitoare şi cu suflet bun, care era văduvă. Soţul îi murise pe front, în primul Război Mondial. La vârsta de doi ani, s-a abătut asupra mea o mare nenorocire: pierderea auzului şi văzului, în totalitate.

Era toamnă iar cei de acasă au plecat la câmp să adune recolta. Bunica m-a lăsat în grija unei mătuşi care locuia în vecinătate.

Ocupată cu treburile prin gospodărie, mătuşa a uitat de mine iar eu am mers acasă şi am adormit pe prispă.

A venit o furtună puternică şi răcoroasă, care m-a surprins şi m-a udat straşnic. La întoarcere, bunica m-a găsit aproape înţepenit. Am răcit foarte tare iar cei de acasă m-au tratat cum au ştiut, cu ceaiuri şi tot felul de leacuri băbeşti. Starea mea s-a înrăutăţit şi am început să-mi pierd auzul şi văzul. Mă îmbolnăvisem de meningită.

După un timp, tata a făcut eforturi şi m-a dus la Bucureşti la medici, dar era prea târziu. Nu se mai putea face nimic.

Am rămas aşa, în întuneric şi tăcere, având o copilărie nefericită, lipsită de sunet şi culoare. Am încercat să mă acomodez cu noua situaţie, dar a fost foarte greu. Nu puteam comunica cu cei din jur, nu puteam spune că mi-e foame sau sete. Fratele meu m-a învăţat două semne elementare, care constituiau întreaga mea formă de comunicare: când îmi era foame, îmi puneam mâna pe burtă şi o duceam spre gură şi când îmi era sete, duceam pumnul cu degetul mare ridicat spre gură.

Am încercat aşa, lipsit de auz şi vedere, să cunosc mediul înconjurător şi să-mi caut de lucru. Mă plimbam prin gospodărie şi pipăiam tot ce îmi ieşea în cale. Mă jucam cu căţeii şi pisicile, mângâiam vaca sau calul.

Îmi confecţionam singur jucării: săpam gropiţe în pământ, băteam beţe mici de jur împrejur şi puneam fân deasupra, construind astfel un fel de căsuţe.

Ieşeam mereu pe uliţă şi mă plimbam pe lângă garduri sau băteam mingea cu copiii din sat care mi-o aduceau mereu. Simţeam tot ce se întâmplă în jur.

Când ieşeam din casă, întindeam mâna afară să observ dacă plouă sau puneam palma pe stâlpul pridvorului să simt vibraţiile produse de tunete. Dacă nu ploua, ieşeam afară.

Când traversam drumul spre vecini, m-a atins odată o căruţă, lovindu-mă uşor. De atunci, înainte de a traversa, puneam mâna pe ulucile gardului să simt vibraţiile: dacă trecea calul, lemnul vibra uşor. Când era liber, treceam.

Am făcut şi multe năzbâtii, fără să-mi dau seama. De exemplu, căutând prin casă, am găsit o cutie de chibrituri cu care am început să mă joc.

Aflându-mă în preajma grajdului de vară, în care era legat viţelul, am aprins inconştient un chibrit şi am dat foc fânului. S-a aprins repede totul şi am simţit cum viţelul se smucea până a reuşit să rupă funia. Atunci am fugit şi eu de acolo, speriat.

Au venit repede vecinii şi au stins focul cu apă. Tata m-a controlat și mi-a găsit cutia cu chibrituri. Mi-a dat câteva palme la fund. Era singura modalitate prin care înţelegeam că am făcut ceva rău.

Cel mai mult timp mi-l petreceam cu bunica. Tatăl se recăsătorise şi avea patru copii cu soţia lui. Pe noi ne-a lăsat în casa bătrânească iar el s-a mutat cu noua lui familie în casa nouă, construită în aceeaşi gospodărie.

Mama tatălui, Stanca, încera mereu să-mi arate câte ceva. M-a învăţat să-mi fac semnul Crucii, fără ca eu să conştientizez ce înseamnă, mă ducea la biserică, la rudele din sat. Mă lua cu ea pe câmp, îmi arăta plantele sau mă ducea cu barca pe Dunăre unde spăla hainele.

Era tare nefericită de situaţia mea.

A chemat învăţătorul din sat şi l-a rugat să lucreze cu mine dar acesta i-a spus că nu se pricepe şi că va încerca să caute o şcoală specială la care să fiu dus.

Oamenii din sat nu credeau că eu pot învăţa carte. Îşi imaginau că voi rămâne acasă, în beznă şi tăcere.

Într-o zi, a venit la noi mătuşa Paula de la Constanţa, şi i-a adus tatălui adresa Şcolii de Nevăzători din Cluj, pe care o primise de la un turist de pe litoral. L-a sfătuit să mă ducă la Cluj, să încerce să facă ceva cu mine. Aveam deja 11 ani.

Tata a ascultat de mătuşa Paula şi m-a dus la şcoală. Am ajuns la Cluj, prima dată la Şcoala de Surzi, pentru că tata greşise adresa, iar acolo nu m-au primit. M-au trimis peste drum, la nevzători. Aici, i s-a spus tatei că a doua zi se va întruni o comisie, care va decide viitorul meu.

Speriat că voi fi respins şi aici, tatăl meu a spus că merge puţin în oraş şi nu s-a mai întors. M-a lăsat acolo, fără să-şi ia rămas bun.

Comisia profesorilor a decis ca eu să rămân în şcoală, cunoscut fiind cazul excepţional al unei fete din SUA, Helen Keller, care deşi fiind lipsită de auz şi văz, a reuşit să facă şcoală, facultate şi să devină scriitoare.

Au fost chemate cadrele universitare de la secţia de Defectologie şi Psihopedagogie specială, să vadă cazul meu şi să încere să mă ajute.

Au întocmit un amplu raport şi o programă şcolară de recuperare.

Am fost dus la grădiniţa şcolii unde am stat o lună şi am lucrat cu profesora Andaluzia Leahu, care a încercat să-mi formeze anumite deprinderi.

A venit apoi profesoara Florica Sandu, care avea să lucreze intens cu mine. M-a dus la muzeul şcolii, unde am început să muncim. Mi-a arătat socotitoarea cu bile, animalele împăiate sau mulaje, plante şi alte lucruri.

În timp, s-a obţinut aprobarea de la Minister de a se realiza o clasă specială în care eu eram singurul elev.

Aveam doi profesori: Florica Sandu care lucra cu mine dimineaţa şi Georgeta Damian, care venea după-masa şi mă ajuta în acest proces dificil.

Am fost demutizat, învăţând să pronunţ fiecare sunet în parte, mi-am însuşit scris-cititul în Braille, alfabet special al nevăzătorilor şi alte sisteme de scriere.

Ca să pot comunica, profesoara mea a inventat un alfabet, numit alfabetul pe faţă, prin care îmi făcea diferite semne care reprezentau anumite sunete.

Acest alfabet îl foloseam doar eu cu profesoara mea şi nu mă puteam înţelege cu cei din jur aşa că, s-a gândit să mă înveţe sistemul Block, care reprezintă scrierea literelor mari de tipar pe palmă.

Am reuşit să mă descurc cu acest sistem şi astăzi pot comunica cu oricine: oamenii îmi scriu ce au de zis în palmă iar eu le răspund verbal.

La început, nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Îmi lipseau animalele de acasă, şura, ieslea cailor. Eram într-un mediu nou. Nu înţelegeam că trebuie să învăţ.

Când suna clopoţelul de pauză, Florica Sandu îmi făcea semn că sunt liber puţin şi plecam din clasă spre tipografie sau Asociaţia Nevăzătorilor, care avea sediul la parterul şcolii. Stăteam acolo şi mă jucam cu angajaţii.

Când suna de intrare la ore, ei îmi făceau semn să merg la clasă, dar eu o luam în altă direcţie. Profesoara mă căuta peste tot şi când mă găsea, mă pedepsea. Mă atingea pe cap în semn că voi rămâne prost, dacă nu voi face şcoală.

Momentul în care am înţeles că totul are un sens, că fiecare obiect are un nume, a fost acela când, fiind la muzeul şcolii şi învăţând să pronunţ sunetul – F- profesoara mi-a dat în mână un băţ de chibrit aprins. Simţind focul, m-am speriat şi am scăpat chibritul pe jos. S-a aprins puţin covorul vechi, producându-se un miros specific, dar Florica Sandu a stins repede.

Atunci mi-am amintit de momentul din copilărie, în care am dat foc fânului. Am avut un fel de revelaţie.

De atunci am devenit curios, însetat de cunoaştere. Am început să învăţ cu plăcere, realizând lucruri uimitoare pentru cei din jur.

Când m-a văzut bunica vorbind, scriind, desenând sau modelând din lut şi plastilină, a început să plângă. Era tare fericită. Mă punea la masă pe prispă şi îmi dădea de lucru, iar vecinii şi oamenii din sat veneau să mă vadă. Nu le venea să creadă.

În adolescenţă, îmi doream foarte mult să-mi recapăt simţurile pierdute.

Am mers la tot felul de medici, para medici, dar în zadar. Nu se putea face nimic.

Am înţeles în cele din urmă şi m-am obişnuit cu aceste deficienţe. Mi-am dat seama că pot face aproape orice lucru. Am învăţat să trăiesc aşa şi să mă bucur de viaţă poate mai mult decât un om normal din punct de vedere biologic.

Am făcut şi liceul, m-am înscris la facultatea de Psihopedagogie specială, pe care am absolvit-o în 1977, cu media 9.75. Un succes extraordinar pentru mine.

Am fost încadrat ca profesor la şcoala în care învăţasem ca elev şi am lucrat peste treizeci de ani cu şcolari deficienţi senzorial.

Am făcut şi Şcoala Populară de Arte Plastice, secţia sculptură, unde mi-am slefuit talentul nativ din acest domeniu. Am învăţat tot felul de tehnici de modelare a lutului şi am reuşit să realizez sculpturi frumoase: busturi de personalităţi, aspecte din viaţa satului, personaje din Biblie.

Am participat la nenumărat conferinţe, am vizitat multe ţări, am zburat cu avionul şi elicopterul, am călătorit cu vaporul, trenul, maşina şi alte mijloace de transport, am urcat pe munte, am învăţat să înot, am călărit, am pus mâna pe elefant, pe girafă, pe rinocer… am făcut de toate.

Am fost casatorit de două ori, dar nu am reuşit să am copii, din păcate.

Am avut o viaţă frumoasă.

Acum, deşi m-am pensionat, continui să lucrez mult. Am publicat un volum autobiografic – „Înfruntând viaţa” – de care sunt tare fericit. Acum am dat la editura volumlul doi al cărţii.

Sunt membru în Consiliul Director al fundaţiei Sense Internaţional Romania şi de peste 20 de ani, mă lupt pentru drepturile persoanelor cu surdomutitate, asemeni mie.

Am mers în multe oraşe şi am vorbit oamenilor despre această deficienţă, am adunat semnaturi de susţinere şi le-am dus la Parlament, unde am vorbit cu nenumăraţi politicieni şi am speranţe că se va schimba în bine viaţa acestor persoane.

Cu ajutorul unui display Braille, reuşesc să folosesc calculatorul, intrând pe diferite pagini de socializare, pe email, etc. Mă pot informa singur acum şi pot comunica mai uşor cu oricine.

Îi port în suflet pe profesorii mei, datorită cărora am reuşit să înving orice barieră, şi îi pomenesc mereu în rugăciunile mele. Tot ce fac este dedicat lor.

Am scris cartea mea şi voi mai scrie încă, ca un omagiu adus tuturor acelora care m-au ajutat în viaţă şi ca exemplu de reuşită pentru persoanele cu dizabilităţi care se confruntă cu mari greutăţi.

Totul este posibil în viaţă, cu voinţă şi foarte multă muncă.

P.S.: Domnul Vasile Adamescu a povestit cu modestie despre el și a prezentat doar puțin din adevăratul său potențial.


(Articol preluat de pe pagina 
Lidia Leahu)

30 January 2018

Vreau sa fiu un smartphone

Am primit astazi un email de la un prieten (Catalin Pandele) in care scria  intamplarea urmatoare, nu stiu daca s-a intamplat asta sau nu, insa "adevarul e adevar chiar daca doare" cum spune Ovidiu Liteanu intr-una din melodiile sale. 
Telefoanele mobile, facebook-ul, jocurile etc, au devenit atat de captivante, incat uitam sa mai traim realitatea de langa noi, viata fuge si noi in loc sa ne bucuram de fiecare moment pe care l-am primit, traim viata altora, traim cu capul in telefoane fara sa ne mai pese de nimic altceva. Vizioneaza videoclipul de mai sus si fa legatura cu intamplarea de mai jos (si cu viata ta):

"Seara, dupa cina, o profesoara incepe sa corecteze temele facute de elevii ei. Sotul ei e in aceeasi camera, are telefonul in fata si joaca ,,Candy Crush Saga”. Dupa ce a terminat de citit ultima tema, femeia a inceput sa planga. 
Sotul ei a intrebat-o ce s-a intamplat, ea a explicat: Ieri am dat o tema elevilor mei de clasa I, tema era ca ei sa scrie ceva pe acest subiect: Dorinta mea. Ultima m-a facut sa plang. Asculta ce a scris:
Dorinta mea este sa devin un smartphone. Parintii mei isi iubesc telefoanele mobile foarte mult. Le pasa atat de mult de ele incat uneori uita sa ma mai iubeasca pe mine.  
Cand tata vine obosit de la serviciu are timp pentru a sta pe mobil, dar nu mai are timp si pentru mine. 
Daca parintilor le suna mobilul, acestia aud imediat si fug sa raspunda. Daca eu plang se joaca in continuare pe telefon, pe mine nu ma aude nimeni. 
Se joaca tot felul de jocuri pe telefon, dar cu mine nu vor sa se joace niciodata, nu ma asculta niciodata, nici macar atunci cand le spun ceva important. Asa ca, da, dorinta mea este sa devin un smartphone.
Dupa ce a citit cu voce tare tema, sotul a intrebat: Cine a scris asta?
Profesoara s-a uitat la el si i-a raspuns: Fiul nostru."

Si in incheiere, spun ce spunea un predicator:
"Problema zilelor noastre e ca exista tot mai multe SMART phones (telefoane destepte) si  tot mai putini "SMART peoples..."

29 January 2018

Mai da o porunca - Cosmin Frisan

"Da Tu, porunca ochilor mei,
Mereu sa priveasca spre Tine.
Si-atunci, cand ispita se-arata in ei,
Pe Calea cea Dreapta sa fie.

Mai da o porunca, vreau gura mea
Mereu sa vorbeasca ce-i bine.
Sa stiu ca sa spun, cand lumea nu vrea,
S-arat dragostea Ta in mine.

Si da o porunca si mainilor mele,
Mereu sa ajute pe-oricine.
Si-atunci, cand vointa pleca-va din ele,
Sa pot sa o aflu in Tine.

O, da o porunca si pasilor mei,
Sa mearga pe calea cea buna.
Si nori de or fi, sa trec peste ei,
Sa capat si eu o cununa.

Mai spune-o porunca, si inima mea
Mereu pentru Tine va bate.
Si ultimul tremur ce va fi in ea
Sa fie al Tau, Sfinte Tata!"
29 ianuarie 2018

28 January 2018

Grigore Creta - Fagaduinte si solutii pentru falimentari

Fagaduinte si solutii pentru falimentari este un mesaj pentru cei care se cred falimentari in anumite lucruri. Daca si tu crezi ca ai o viata ce nu iti convine din anumite puncte de vedere, gandeste-te si compara-te cu cei care chiar ar putea sa zica aceste lucruri, dar nu le zic, pentru ca ei stiu ca daca nu sunt buni intr-un anumit domeniu, sunt buni in altele. Un prim pas inspre pocainta ta este de a recunoaste starea in care te afli. Dumnezeu vrea sa stea de vorba cu tine, sa te ridice, ca are pentru tine promisiuni, trebuie doar sa accepti. 

27 January 2018

O, frate drag te vad cum sangeri - Tatiana Topciu

"O, frate drag, te văd ades cum sângeri
Şi simt că-n tine duhul plânge frânt
Sub suferinţe, lovituri, înfrângeri,
După-ndurarea Domnului Cel Sfânt.

Dar braţul Lui nu s-a scurtat s-ajute,
Urechea Lui e-aceeaşi cum o ştii
Şi carul Lui e pregătit de lupte
Acelaşi azi ,ca ieri şi-n veşnicii!

O, vasul Lui nu naufragiază!
Te poartă spre limanul năzuit.
De eşti în El ca fiu ceresc, cutează!
Vei izbândi curând, desăvârşit!

Găsitu-te-a El vrednic de-ncercare.
De-ai fi scutit de ea, nu I-ai fi fiu.
Şi-un fiu ceresc în încercări nu moare,
Ci iese mai frumos, mai sfânt, mai viu.

Veghează, dar, căci veşnici nu sunt norii!
Nu simţi tu biruinţa-naintând?
Nu ştii că mai-nainte de-a fi zorii
Mai neagră este noaptea ca oricând?

Eu îţi vestesc că vine dimineaţa,
Că umbrele se subţiază, fug!
Doar Domnul a venit s-aducă Viaţa
Ca oile s-o aibă din belşug.

Nu vei sfârşi înfrânt de suferinţă
Şi nu vei fi strivit de-al ei tumult!
Cum eşti înfrânt şi plin de umilinţă
El te iubeşte cu atât mai mult.

Eşti scris în palma Lui cu semn de cuie
Destinul tău nu-i unul efemer.
Nu dispera, cât rugăciunea suie,
În Numele lui Isus, către cer.

O, frate drag, c-o clipă mai devreme
Slăveşte izbăvirea Celui Viu
Acuma e a laudelor vreme,
Căci după izbăvire... e târziu.

Adu acuma sfinte osanale
Spre Cel ce marea o preface-n drum!
Ridică-te pe umilita cale
Şi fă din "mâine" - un glorios "acum"! "
(Tatiana Topciu)

24 January 2018

Fa-ti timp pentru Dumnezeu!

De cate ori ti-ai facut timp pentru a multumi lui Dumnezeu pentru fiecare moment, pentru fiecare dimineata in care te trezesti fara sa te gandesti ca altii aseara au adormit, dar nu s-au mai trezit astazi?
Dumnezeu merge cu noi in fiecare zi, e langa noi mereu, la scoala, pe drum, la serviciu, ne cunoaste si noaptea cand dormim, si numarul firelor de par, si asteapta sa ne facem timp si pentru El in fuga noastra spre sicriu. Sa ne luam cateva minute si sa ii multumim, sa stam cu El de vorba.
Te indemn sa "tragi pe dreapta" din mersul asta grabit inspre moarte, sa iti iei o pauza si sa te gandesti la ce-ai lasat in urma ta, sa te gandesti ca viata trece, si noi de multe ori pe asta punem accent...dar nu  e important CA trece viata, important e CUM trece. 
Urmareste videoclipul de mai sus, te regasesti in el?

21 January 2018

Revolta in trup - Petru Dugulescu

Versurile poeziei spun intr-un mod "comic" starea noastra dureroasa, a fiecaruia. Avem toti un rol in acest "Trup al lui Cristos" dar nu ne place, vrem sa fim altceva. Oare cum ar fi daca fiecare din noi am avea aceeasi slujba in  Biserica sau in lume? Oare cum ar fi daca s-ar intampla exact asa cum spune Petru DUGULESCU in aceasta poezie, daca toti am face un "razboi" sa luam locul unul altuia, cantareti sau predicatori, sau pastori? Fiecare trebuie sa fie multumitor pentru slujba si lucrarea la care e chemat si sa faca in asa fel incat sa o faca cel mai bine. Daca tu esti chemat sa faci curatenie in Biserica, fa curatenie ca si pentru tine, ca si pentru Domnul. Daca esti chemat sa tai lemne pentru un sarac, ia fiecare lemn si taie-l ca si cum ai fi un profesionist, pentru ca la lucrarea asta te-a chemat, nu Biserica, nu oamenii ci Dumnezeu a pus in tine indemanare.

"Intr-o zi-nsorita, ochiul manios,
Se zbatu-n orbita si privi in jos:
-"Ce e, fratioare" - eu l-am intrebat -
"Ai vreo suparare?" - "Da, sunt revoltat!
Si-ti voi spune-acuma adevarul tot -
C-am rabdat intr-una s-acum nu mai pot:

Din a mea-naltime, tot privind in jos,
La piciorul asta stramb si noduros,
Pe-ale mele gene, jur ca nu ma-nsel
Ca de la o vreme, prea-ncaltat e el!
In ciorapi, in gheata, vesnic lustruit,
Sa-l admire lumea, pfui! Ce ipocrit!

Cata cheltuiala, ce atentii mari,
Iar eu procopseala ... niste ochelari!
Ca sa fiu tot paznic - Nu! - mai bine chior,
Chiar de par obraznic, vreau sa fiu picior!"
Si dintr-o zvacnire ochiul a sarit -
Dar fara privire, talpa l-a strivit.

Cand cu duiosie vrut-am sa-l adun:
Mana, cu manie, imi dadea un pumn ...
-"Sluga credincioasa, dar cu tine ce-i?"
-"Asta-i ce m-apasa: sluga cat ma vrei?
Numai incordata, sa lucrez, sa scriu!
Ca sa stau odata, teapana-n sicriu.

Sa hranesc stomacul, vesnic nesatul,
Si umflat cat sacul, nu mai vreau, destul!
Singura-mi stapana, vreau sa-mi fiu pe plac:
Eu nu mai sunt mana, ma declar stomac!"
Si din clipa-n care mana n-a lucrat -
Nehranind stomacul, biata s-a uscat;

Auzind urechea tristul taraboi,
Dintr-odata striga: - "Si eu fac razboi!
Simpla, clapauga, stau ca un tolcer -
Nici eu nu sunt sluga, gura ma prefer!
Ea-i fara pereche, totu-i pentru ea,
Parca pe ureche nu s-ar putea bea!

Face galagie ca un papagal,
Mi se da si mie sa mai fac scandal ..."
Isi sfarsi ideea si-apoi amuti -
Si din clipa-aceea, sarmana surzi.

Dar, va rog, nu plangeti cu al milei foc
Ca, din fericire, toate sunt la loc!
O anomalie, cum am prezentat,
Doar in fantezie mi s-a intamplat.
Insa plangeti faptul trist si dureros,
Ca se-ntampla-acestea-n trupul lui Hristos!


Morala:
Ne-mplinim menirea, existam, traim,
Numai cand pe altii in dragoste-i slujim!"

Susanna Wesley - Sau cum sa-ti guvernezi caminul

(n.Ianuarie 1669- d.iulie 1742)
Susanna Wesley, este una dintre cele mai remarcabile figuri din galeria femeilor credinței. S-a născut în ianuarie 1669, fiind ultima din cei 25 de copii ai dr. Samuel Annesley. Tatăl ei, provenind dintr-o familie puritană, a absolvit Universitatea Oxford și a fost ordinat ca păstor. El a învățat-o să citească și să gândească pentru ea însăși. Amintind-și de perioadă din copilărie, Susanna Wesley scria: „Am fost înconjurată de cărți bune și am învățat să am propria judecată„. Nu a mers la Universitate și nu a avut nici o educație formală; în secolul XVll acest lucru nu era posibil pentru o femeie. Susanna mărturisea: ”Daca Universitatea ar fi admis femei m-aș fi regăsit printre studenți, inclusiv printre dezbaterile teologice și tipăriturile școlii.” Soțul ei, Samuel, a absolvit Universitatea Oxford în 1688 și în noiembrie, același an, s-au căsătorit. Au avut 19 copii pe care Susanna i-a iubit foarte mult. La rândul lor, aceștia au iubit-o cu aceeași măsură. John (John Wesley, a fost unul din cei mai mari predicatori ai vremurilor trecute) mărturisea că atunci când avea 6-7 ani gândea că niciodată nu se va căsători “pentru că nu voi putea găsi o soție așa cum are tatăl meu”.
Și-a ținut casa cu foarte multă strictețe: dietă simplă, devoțiune în fiecare dimineață și seară, pedeapsă strictă dacă era cazul, supraveghere atentă a educației copiilor. Susana a fost perseverentă în a-i învață pe copii Biblia, Latina, Greaca, anatomie, teologie, poezie. Valorile învățate în cămin au fost: toleranță și acceptarea celorlalți, compasiune față de săraci, iubire față de lume, generozitate, ospitalitate, prietenie, fidelitatea.

Cele 16 reguli prin care Suzanna Wesley și-a guvernat căminul: 
1. Copilul trebuie învățat să se roage de îndată ce poate vorbi. 
2. Propria voință trebuie supusă Planului Salvării. 
3. Cumințenia este obligatorie în timpul închinării. 
4. Învață pe copil teama de Domnul. 
5. Mâncatul între mese nu este permis. 
6. Medicamentul se ia fără comentarii. 
7. La ora 8 copiii trebuie să fie în pat. 
8. Copiii nu vor primi ceva atunci când plâng ci atunci când cer politicos. 
9. Pentru a preveni minciuna, o greșeală mărturisita și îndreptată nu va fi pedepsită. 
10. Nu este permis ca un act păcătos să rămână nepedepsit. 
11. Nu pedepsi copilul de două ori pentru o singură greșeală. 
12. Pretinde și răsplătește comportamentul bun. 
13. Orice încercare de a fi pe plac, oricât de mică ar fi, trebuie încurajată. 
14. Păstrează dreptul proprietății chiar și în lucrurile mărunte (respectă ce aparține altora). 
15. Respectă cu strictețe toate promisiunile. 
16. Nu neglija educația în favoarea muncii. 

A făcut o regulă din a petrece, o dată pe zi, o oră cu câte unul din copiii ei. Copiii iubeau acest timp liniștit petrecut cu mama – timp de rugăciune și discuții. în timpul acestei ore, ea putea să se intereseze de starea sufletului, progresul, temerile, așteptările și țintele lor. în acest mod luau naștere deprinderile unei auto evaluări periodice.

Atât de profundă a fost influența Susannei Wesley asupra fiilor ei, încât a fost numită “Mama Metodismului”; deși niciodată nu a rostit o predică, sau a publicat vreo carte, nici nu a fondat o biserică. Doi dintre fii ei, John și Charles, pe când erau studenți la Oxford au întemeiat mișcarea metodistă, aplicând în mare măsură exemplul de învățare din căminul lor. în cartea Songs of the Church , Lady M´Dougall scria: “Dacă vreodată o femeie s-a putut bucura că a adus copii pe lume, această femeie a fost Susanna Wesley. Fii ei, John și Charles, au schimbat fața Angliei. Au fost canalele prin care binecuvântarea lui Dumnezeu a fost revărsată până la capătul pământului. Prin ei a venit reînviorarea Bisericii lui Hristos”.

Cu adâncă admirație, Samuel Wesley scria aceste cuvinte copiilor săi : "Știți că aveți una dintre cele mai bune mame…si mai presus de toate, dulcile sfaturi și îndemnuri materne pe care vi le-a dat adesea, de a vă teme de Dumnezeu." Susana Wesley a trăit suficient de mult că să vadă roadele muncii sale; cu două luni înainte de a muri în iulie 1742, fiul ei, John a predicat o serie de prelegeri de reînviorare în casă lor din Epworth, Anglia, celei mai mari mulțimi care se adunase vreodată în ținutul acela.

În timpul ultimelor clipe de boală, cu familia adunată în jur, le-a spus: “Copii, curând voi fi eliberată. Cântați un psalm de laudă lui Dumnezeu.

Aceasta este istoria uneia dintre cele mai respectate femei din istoria creștinismului. Biografia ei ne revelează povestea unei femei care a folosit fermitatea conducerii și credința ca să ofere o creștere, o educație și o disciplină spirituală copiilor. Devotamentul ei fără rezerve față de Dumnezeu și față de familie, în ciuda sărăciei, a necazurilor, a unor dificultăți matrimoniale, oferă o inspirație uimitoare.

Adam Clark scria: “Am cunoscut multe femei pioase…Susanna Wesley le întrece pe toate.”
Aticol preluat de pe 

20 January 2018

Florin Ianovici - Marturia intoarcerii la Dumnezeu


Aceasta postare este facuta cu permsiunea directa a fratelui Florin Ianovici.

Cu toate ca in ultima perioada s-a facut atata "tam-tam" pe problema acestui om al lui Dumnezeu, eu personal consider ca este un om care are multe lucruri pe care le putem lua ca exemplu in vietile  noastre. Nu suntem noi in masura sa judecam pe nimeni. In Biblie sunt scrise atat de multe versete legate de acest aspect dar dau doar doua exemple, cel din Ioan 8:7, care spune: "Cine dintre voi este fara pacat să arunce cel dintai cu piatra..." si cel din Matei 7:1-5 unde scrie: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecaţi.
Caci cu ce judecata judecati, veti fi judecati; si cu ce masura masurati, vi se va masura.
De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau si nu te uiti cu bagare de seama la barna din ochiul tau?
Sau cum poti zice fratelui tau: "Lasa-ma sa scot paiul din ochiul tau" si, cand colo, tu ai o barna intr-al tau?
Fatarnicule, scoate intai barna din ochiul tau, si atunci vei vedea deslusit sa scoţi paiul din ochiul fratelui tau."
Haideti ca in loc sa judecam pe cineva, sa ne rugam pentru el. Nu ne-a pus Dumnezeu pe noi judecatori. Dumnezeu sa ne dea intelepciune ca in in loc de "pietre si noroi" sa aruncam cu cuvinte de incurajare si rugaciuni in cei care sunt cazuti. Azi poate am eu necazuri, maine poate esti tu si vei avea nevoie de o vorba buna.
Asculta marturia intoarcerii la Dumnezeu a pastorului Florin Ianovici din Bucuresti. O marturie care te face sa iti dai seama ca indiferent de rangul pe care il ai in societate, indiferent de functia care o ai, indiferent de problemele prin care treci, Dumnezeu este acelasi, poate sa schimbe si viata ta.
Punand mult accent pe religie, Florin, tanar fiind, avea multe intrebari legate de acest subiect. Intr-una din zile a mers la un preot pt a afla mai multe despre ce inseamna una din cele 10 porunci:..."sa nu ai alti dumnezei...", ii era "neclara" aceasta porunca pt ca in Biblie scria lucrul asta, si mai scria si  "Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri sau jos pe pamant..." iar Bisericile erau pline de icoane care reprezentau diferiti ingeri sau oameni care au trait pe pamant, rapsunsul preotului l-a cam speriat: DUMNEZEU SA TE IERTE...asculta in continuare marturia lui Florin Ianovici...Daca crezi ca iti ajunge ca ai bani, ca ai o casa si o familie, te inseli, daca nu-L incluzi si pe Dumnezeu in planurile tale, totul e in zadar. 

John Fletcher (Monsieur de la Fléchère)

John Fletcher  (Monsieur de la Fléchère)
n.1729 - d.1785
Născut în Elveţia în 1729 şi educat în această ţară, Monsieur de la Fléchère – acesta era numele său original – a arătat zel pentru lucrarea lui Dumnezeu încă din tinereţe. A fost unul din tinerii care nu s-au temut să fie consideraţi religioşi.

După ce a sosit în Anglia în 1750, a luat imediat legătura cu cei care gândeau la fel. În curând, în St. Albans – printr-o ocazie favorabilă – a întâlnit o doamnă născută din nou care l-a încurajat atât de mult să caute o experienţă de durată cu Cristos, încât el a considerat foarte importantă aderarea sa la neînţeleşii metodişti. Fără îndoială că principiile dogmatice ale creştinilor din patria lui i-au influenţat opiniile despre viaţă şi moarte. Cu toate acestea, tovărăşia celor doi fraţi Wesley şi a lui George Whitefield a furnizat baza pentru dorinţa pe care o avusese întotdeauna, aceea de a-L cunoaşte mai mult şi mai adânc pe Mântuitorul. 

Imediat după hirotonirea sa în martie 1757, acest tânăr plăcut – care nu împlinise încă treizeci de ani – s-a oferit să-l însoţească pe John Wesley în călătoriile lui. Acest lucru a fost un răspuns direct la rugăciune, şi l-a ajutat să-şi câştige un loc în inimile celor doi fraţi Wesley; energia, farmecul, sinceritatea şi gândirea sa limpede au fost o sursă de încurajare în timpul celor trei ani care au urmat.

Apoi, considerând că sosise timpul să ocupe un loc stabil de preot, şi-a ales mica localitate Madeley drept cămin. Aceasta era singura biserică deschisă pentru el şi, în acelaşi timp, parohia care avea cele mai mari pretenţii de la vicarul ei, deşi oferea cea mai mică recompensă financiară. Timp de douăzeci şi cinci de ani, din 1760, Fletcher a lucrat aici: urât, iubit, blestemat, adorat, persecutat şi neînţeles, a împărtăşit soarta oamenilor de jos cu remarcabilă răbdare. Deşi în zilele acelea existau şi biserici mari, cu membri numeroşi, care ofereau salarii bune, el a căutat o comunitate care să aibă nevoie de el. Iubirea pentru lucrurile materiale, atât de întâlnită în secolul XX, nu îi era necunoscută acestui preot atât de educat, dar chemarea de a renunţa la sine însuşi în fiecare zi era mai puternică. O asemenea hotărâre într-o congregaţie abandonată (fiindcă aceasta este descrierea corectă a situaţiei din Madeley în momentul în care a intrat el în scenă) poate avea doar două rezultate: eşecul total, sau victoria deplină; Dumnezeu a îngăduit ca, în colţul acesta jalnic din via Sa, lucrarea să fie înviorată.

În primul an de lucrare, noul vicar necăsătorit a trăit într-o singurătate cruntă şi a avut foarte puţini participanţi la serviciile divine. Totuşi, fiindcă credea că Domnul îi cerea să fie credincios, chiar dacă parohia s-ar fi redus la un singur enoriaş, el a mers înainte. A trecut prin zile de descurajare; săptămâni întregi, s-a luptat cu întrebarea: „Oare fac voia lui Dumnezeu?” Ştiind că era absurd să se lase pradă îndoielii care îl copleşea, îşi continua strădaniile în fiecare zi. În cele din urmă, după luni întregi de rugăciuni fierbinţi, primind din când în când câte o neînsemnată binecuvântare, a văzut că acela era locul în care îl chemase Dumnezeu, chiar dacă nu primise încă un răspuns vizibil.

Madeley era plin de oameni cârtitori şi ignoranţi; Fletcher văzuse prea bine acest lucru încă de la prima sa vizită, înainte de a accepta parohia. Orice alt preot, lipsit de principiile înalte ale acestui entuziast, s-ar fi gândit bine înainte de a menţiona asemenea probleme de la amvon. John Fletcher nu a încetat să predice împotriva plăcerilor zilnice ale enoriaşilor săi: beţia, chefurile, încăierările şi imoralitatea generală! De aceea, nu este surprinzător că a întâmpinat multe atacuri de toate felurile. Totuşi, această abordare nu a fost greşită; dovadă stă faptul că, după doi ani, localitatea Madeley se schimbase foarte mult. Orăşelul de ţară a cărui locuitori nu ştiau ce înseamnă decenţa, unde se râdea de orice formă de religie, a devenit un loc sfânt; biserica era plină în fiecare duminică, atât dimineaţa, cât şi seara. Putem să presupunem că predicarea lui nu s-a limitat la acuzaţii, şi că lucrarea Cuvântului a fost însoţită de multă rugăciune. Ca şi Richard Baxter din Kidderminster, ca şi alţii asemenea lui, John Fletcher a găsit secretul lucrării pastorale.

Reţeta succesului său pare să fi fost rugăciunea de mijlocire, consacrarea personală în faţa lui Cristos, studiul intens al Scripturii, grija socială pentru turmă şi zelul cu care vizita pe orice persoană confruntată cu vreun necaz. Avea un colţ special în biroul său, dedicat rugăciunii; acolo stătea în genunchi ore întregi în fiecare zi – peretele din faţă poartă semnele cererilor lui chinuitoare. Dedica două nopţi pe săptămână lecturii, străduindu-se să obţină o mai bună cunoaştere a credinţei creştine, şi stătea treaz până în zori, când se retrăgea pentru câteva ore de somn, copleşit de oboseală. Organiza acţiuni de binefacere, şi el însuşi lucra mult în folosul bătrânilor, săracilor, muribunzilor, văduvelor şi orfanilor. Dovedea o compasiune tipic evanghelică pentru nevoile sociale ale celor din jur, şi sacrifica totul pentru ca viziunea lui să devină realitate. Dăruirea lui era atât de considerabilă, încât îi rămânea foarte puţin din salariu pentru întreţinerea casei şi mâncare.

După opt ani de la sosirea lui la Madeley, contesa de Huntingdon i-a cerut domnului Fletcher să devină rectorul noului colegiu înfiinţat de ea pentru studenţii în teologie. Aceasta nu era o onoare neînsemnată, fiindcă existau alţi preoţi pe care distinsa doamnă îi cunoştea mai bine, şi care împărtăşeau pe deplin vederile ei teologice. Totuşi, orice onoare pământească pare să fi fost de mică importanţă pentru acest om excepţional; el nu a apreciat nici un lucru doar din punct de vedere omenesc. A acceptat această slujbă cu condiţia de a lucra cu jumătate de normă; dorea să rămână vicar de Madeley, şi să-şi continue lucrarea pastorală. Contesa, pusă să aleagă între a accepta condiţiile lui sau a renunţa la el, a fost de acord până la urmă cu oferta lui. Nu ştia ce binecuvântări aveau să urmeze acestei angajări. Studenţii au mărturisit că nu ştiau uneori dacă erau în lumea aceasta, sau în cea viitoare. Zile la rând, nu făceau altceva decât să caute faţa Mântuitorului ore întregi. Cu anumite ocazii, nu se atingeau câte o săptămână de cărţile lor. Vizitele rectorului la colegiu erau zile ale Cincizecimii; mărturisiri voluntare, cercetări ale inimii şi minunate întâlniri de rugăciune erau în mod natural la ordinea de zi. Această purtare poate părea ciudată celor care ştiu că John Fletcher era un oponent al fanatismului, şi un susţinător înfocat al nevoii studenţilor şi oamenilor de a fi la curent cu evenimentele contemporane. Considerând că existau destui profesori competenţi în cadrul colegiului, Fletcher s-a purtat ca un pastor care vine în vizită şi întăreşte credinţa candidaţilor la hirotonire. Cunoscând problemele practice pe care aveau să le întâlnească în parohii, considera că aveau nevoie de o profundă cunoaştere personală a Fiului lui Dumnezeu. El îi îndemna să-L caute pe Dumnezeu, ca să poată deveni părtaşi ai făgăduinţelor divine şi simboluri vii ale puterii Celui Atotputernic.

Trezirea spirituală care a cutremurat colegiul Trevecca în timpul lucrării sale ar fi continuat dacă nu ar fi izbucnit o mare controversă în sânul metodiştilor. Deşi această divizare teologică se pregătea de câţiva ani, amărăciunea ei a ieşit la iveală în 1770. Acum este uşor să vezi că lipsa de înţelepciune, răceala, nerăbdarea şi greşelile gramaticale erau adevăratele motive din spatele întregii probleme. În mijlocul acestor certuri, o asemenea diagnosticare calmă era imposibilă. John Fletcher a făcut tot ce-i stătea în putinţă ca să repare spărtura şi să vindece rănile; eforturile sale, deşi apreciate de toţi cei implicaţi, nu au dus la nimic; oamenii se hotărâseră, şi domnea un spirit neînduplecat şi dezagreabil. Fletcher s-a trezit într-o tabără opusă faţă de contesa de Huntingdon şi s-a simţit obligat să demisioneze. Aceasta a fost o hotărâre plină de tristeţe pentru el, şi un şoc din care colegiul şi-a revenit cu greu; totuşi, era o problemă de principii, şi demisia nu a putut fi evitată. Enoriaşii lui de la Madeley s-au bucurat tot atât de mult pe cât au plâns studenţii de la Trevecca.

John Fletcher nu dorea să se pronunţe asupra unei probleme până nu era sigur de fapte. Când era pe deplin sigur de adevărul descoperit, puteai fi sigur că îl va prezenta peste tot. Un asemenea zel, combinat cu capacităţile lui naturale, l-a făcut să fie un scriitor prolific. Drept urmare, putem încă să vedem cât de frumos poate vorbi cineva despre duşmanii săi sau despre eretici. Toate broşurile, pamfletele, predicile şi tezele lui sunt scrise cu nemăsurată dragoste creştină şi cu cea mai nobilă curtenie; atacurile lui făţişe la adresa celor mai mari erezii din zilele acelea (printre care şi unitarianismul) sunt capodopere de claritate, adevăr şi dragoste neobişnuită pentru sufletele celor amăgiţi de asemenea minciuni. În loc să-i umilească pe duşmanii lui teologici (practică obişnuită în zilele acelea), îi făcea să se simtă doriţi de Mântuitorul său. Această abordare a făcut ca mulţi adepţi ai amăgirii să caute să înţeleagă mai bine Scripturile. Controversele moderne s-ar fi stins mai repede dacă personalităţile creştine implicate ar fi urmat exemplul domnului Fletcher.

Atitudinea lui neschimbată faţă de bani şi de orice formă de bogăţie lumească trebuie să le fi părut de neînţeles contemporanilor lui; nu era niciodată impresionat de ofertele de lux şi comfort. De fapt, doar fiindcă o „anumită tânără doamnă” era bogată, el a refuzat dragostea singurei femei cu care s-ar fi putut căsători. Numai după ce domnişoara Bosanquet a fost dezmoştenită de familia ei pentru vederile evanghelice, lucru care se întâmpla la douăzeci şi cinci de ani de la prima lor întâlnire, Fletcher a rupt tăcerea şi a făcut mult-aşteptata cerere în căsătorie. Chiar şi atunci, a spus clar că, deşi o iubea demult, doar sărăcia în care ajunsese acum făcuse posibilă căsătoria lor!

S-au căsătorit în 1781, când mirele avea cincizeci şi doi de ani. A fost o căsătorie binecuvântată şi acceptată cu drag în Madeley, chiar dacă mireasa era din Leytonstone şi nu o localnică. E foarte trist că o asemenea căsătorie fericită a fost întreruptă de moarte după doar trei ani şi nouă luni. Pe toată durata vieţii sale pastorale, John Fletcher a dovedit o remarcabilă putere spirituală în timpul predicării; fără îndoială că a primit ungerea divină şi a vorbit cu puterea Duhului Sfânt. Congregaţia lui obişnuită a crescut în salturi, tinerii şi bătrânii fiind foarte afectaţi la fiecare serviciu divin; lacrimile erau ceva obişnuit. Nu conta unde ajungea în Insulele Britanice, nici limba vorbită de oameni, rezultatul era acelaşi; pe continent, în parohia lui, întreaga audienţă era adusă într-o stare de deplină convingere. Uneori congregaţia rămânea pe loc ore întregi după terminarea predicii, fiindcă tânjeau cu toţii după harul divin care să urmeze pocăinţei.

Când s-a descoperit că suferea de tuberculoză, a rămas la fel de liniştit, declarând - cu simplitatea unui copil – că avea nevoie de "pedeapsa divină". În loc să se odihnească sau să joace rolul pacientului, a pornit într-un turneu de predicare în Elveţia, ca să împărtăşească compatrioţilor săi lucrurile pe care i le arătase Dumnezeu în ultimii ani. A îndurat suferinţa aşa cum îndurase neînţelegerea; în ciuda firii lui sensibile, a fost în stare să rămână liniştit în orice criză, prin ajutorul lui Dumnezeu.

Moartea lui în 1785, la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, a fost timpurie şi prematură; a trăit ca o flacără şi s-a stins mai repede decât trebuia; toată ţara a fost îndurerată de pierderea lui. John Wesley a promis să scrie istoria vieţii lui cât mai repede, pentru ca experienţa acestui bărbat să rămână pentru posteritate. Un an mai târziu, la vârsta de optzeci şi trei de ani, John Wesley se achita de această îndatorire. În manuscrisul său detaliat Wesley scria: „Nu am cunoscut pe nimeni atât de profund şi total consacrat lui Dumnezeu... şi nici nu mă aştept să cunosc, înainte de veşnicia ce va să vină”.
Articol preluat de pe 

13 January 2018

Nu-ti pierde credinta, Dumnezeu este cu noi

      "Suntem oameni si gresim..." spune o vorba din popor. "A gresi e omeneste..." spune alta. Problema cu vorbele astea este ca nu doar "vorba" spune ci in primul rand e Cel Rau care ne pune in minte lucrul asta, iar noi, bazandu-ne pe ideea ca Dumnezeu ne protejeaza , spunem ca putem face ce vrem cu viata noastra.
      Satan sta la panda si cauta, cauta mereu...se uita prin Biserica se uita in viata de familie, se uita in viata personala a fiecaruia si te vede pe tine (sau pe mine) o prada usoara, te studiaza putin sa iti vada punctele slabe. Dupa ce te cunoaste indeajuns, in timp ce tu stai linistit, crezand ca esti puternic si poti sa il birui pe Satan, el da lovitura, arunca o sageata: o boala grava, o problema in viata de familie, o problema financiara...iar tu nu intelegi de ce te-a lovit pe tine.
      Loviturile lui Satan au ca scop sa te puna la pamant si sa te faca sa ridici pumnul in sus inspre Dumnezeu sa strigi: "de ce eu?", sa strigi "ce ai, Doamne, cu mine?" sau "esti un Dumnezeu caruia nu ii pasa de mine..." Cand ai ajuns sa spui lucrul acesta, deja Satan rade si spune: "ha, inca unul pe care l-am castigat...". Dar el nu a terminat inca, dupa ce te-a lovit fizic, continua cu loviturile si trece mai departe, incepe sa lucreze la mintea ta si iti spune: "haha! Dumnezeu? Ia incearca sa rezolvi singur problemele, sa vezi ca nu ai nevoie de El ca sa treci de bariera asta..." Si tu incerci, nu reusesti pt ca lupti sa-I arati lui Dumnezeu ca poti si singur...pe urma, Satan vine iar cu o problema, poate cineva drag a avut un accident...si spune: "Vezi, Dumnezeu iti da doar palme...?" Si asa ajung cei mai multi sa cada de pe calea asta si caderea lor trag in jos si pe altii...
      Dar dragostea lui Dumnezeu e atat de mare incat o simtim chiar si atunci cand avem probleme, lipsuri, neajunsuri, etc...ne ia in brate, ne ridica de jos cu blandete, ne priveste in ochi si ne spune: noi nu am fost facuti sa stam cu capul in pamant, cu ochii atintiti inspre pamantul asta negru de sub picioare...ne spune ca Si-a dat Singurul Fiu sa moara pentru noi ca noi sa inaintam, chiar si asa, cu probleme, cu boli... Atunci incepi sa faci un pas, inca unul, inca unul, incet, si vezi ca poti sa inaintezi, poti sa mergi mai departe...te uiti inapoi si iti vine in minte: "mai, dar unde sunt sagetile care imi erau infipte in spate? Nu mai sunt acolo?" Te intorci si le vezi, sunt tot acolo dar inca mai ai putere sa inaintezi, cu cat iti pui mai mult increderea in Dumnezeu, cu atat durerea fiecarei sageti e mai suportabila, e mai "anesteziata".
Asadar, te indemn ca inainte sa arunci vina problemelor tale inspre Dumnezeu, gandeste-te la lucrurile acestea: 
- Poate ca esti cazut si trantit la pamant, dar nu esti niciodata zdrobit, atata timp cat ti-a mai ramas credinta.
- Poate ca nu mai ai speranta de a te vindeca, dar poti avea speranta ca vei trai vesnic dupa moarte.
- Poate ca medicii iti spun ca nu mai e nimic de facut, iti spun ca mai ai cateva luni/zile/ore, dar Dumnezeu are ultimul cuvant.
- Poate ca Satan a castigat cateva lupte in viata ta, dar nu a castigat inca razboiul.
- Poate ca nu ai bani suficienti, dar ai ce sa mananci si sa imbraci.
- Poate ca esti dat la o parte din societate, dar niciodata nu esti abandonat.
- Poate ca esti tintuit la pat sau in scaun cu rotile dar in ochii lui Dumnezeu nu esti paralizat, exact ca si in cazul lui Lazar, care era mort in ochii lumii, dar in ochii lui Dumnezeu el dormea.

De cate ori Te-am intristat - Simion Stanciu

De cate ori Te-am intristat
                de Simion Stanciu

"De cate ori Te-am intristat ,
Si Te-am privit cu sila,
De cate ori Te-am suparat,
Sa Te razbuni am asteptat
Dar Tu, Isuse, m-Ai iertat
Si m-Ai privit cu mila.

De cate ori eu Te-am hulit,
In rand cu lumea toata,
De cate ori Te-am prigonit,
In cuie mari Te-am pironit,
Tu pentru mine-Ai mijlocit,
Zicand: "O iarta-l Tata...!"

De-atatea ori cununi de spini
Ti-am pus cu maini haine,
Si-n loc ca setea sa-Ti alin,
Ti-am dat cel mai amar venin,
Dar in gradina cu maslini
Tu-Ai plans si pentru mine.

De-atatea ori cand Te-am scuipat,
Crezand c-asa e bine,
De-atatea ori Ai lacrimat
Si ani intregi Ai asteptat
Ca sa-nteleg cat Ai rabdat,
Isuse, pentru mine.

O, cat de crud m-a inselat
Satan, cu viclenie,
Cu ura cand Te-am blestemat,
Tu bland, m-Ai binecuvantat,
Si-n maini, si-n coasta m-Ai sapat,
Al Tau pentru vecie.

La Tine vin acum smerit
Parinte-al indurarii,
Sa spun cat sunt de fericit
Ca pace-n Tine am gasit,
Pacatul meu l-a inghitit,
Pe veci, marea uitarii.

Eu n-as putea sa-Ti rasplatesc
Cu vorba sau cu fapta,
De-Ai sa ma mustrii, am sa primesc,
De-Ai sa ma certi, n-am sa cartesc,
Caci vreau la Tronul Tau Ceresc
Isus, sa-Ti fiu la dreapta."

12 January 2018

Religios sau mantuit?

"In nimeni altul nu este mantuire; caci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti." (Faptele Apostolilor 4:12)

      De-alungul anului, celebram multe sarbatori religioase. Gasim ca omul firesc doreste sa fie religios, si din cand in cand, face lucruri crezand ca se inchina lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu ne invata ca a fi religios nu e acelasi lucru cu a fi salvat. E foarte posibil sa fii religios si sa nu ajungi in ceruri!
      Textul din Faptele apostolilor capitolul 4 cu versetul 12, ne-nvata ca nu este salvare sau mantuire in nici un alt nume decat Numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu exista nici un alt nume sub ceruri prin care putem fi mantuiti. Ori esti mantuit prin Isus Hristos, ori nu esti mantuit ci esti pierdut!
Pur si simplu, nu trebuie sa fie nici confuzie, nici contradictie. Sub ceruri in multe nume putem gasi religie, dar mantuire putem gasi numai intr-unul singur: acela e Numele lui Isus Hristos.
Preotii, proorocii, supunerea la autopedepse, si nici chiar rugaciunile nu te pot mantui, ci numai Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Serviciile religioase, faptele bune, darniciile, si chiar lacrimile, nu au putere de a produce viata vesnica. Cuvantul lui Dumnezeu ne spune in I Ioan 5:11-12, ca "Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata."
      In general oamenii accepta a cunoaste despre viata de crestin, dar refuza sa accepte in inimile lor pe Hristos. Oamenii accepta sa lucreze pentru biserica, dar refuza sa se identifice cu pacatosul vinovat care are nevoie sa fie salvat. Oamenii accepta sa creada in principiile morale ale Cuvantului lui Dumnezeu bazate pe cele zece porunci dar refuza sa creada in lucrul Fiul lui Dumnezeu care prin moartea Sa le-a salvat sufletele. De asemenea ii vine greu omului sa se odihneasca in aceasta credinta.
RELIGIA este inbunatatirea naturii omului,
MANTUIREA este primirea naturii noi prin acceptarea lui Isus Hristos ca Domn si Mantuitor personal.
Cuvantul lui Dumnezeu ne spune in Ioan 1:12 ca "...tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu."
RELIGIA ne imbraca in haina propriei noastre neprihaniri (dreptati) dar proorocul Isaia ne spune ca neprihanirea noastra este ca o haina manjita inaintea lui Dumnezeu.
MANTUIREA ne imbraca in neprihanirea perfecta a lui Hristos care singura ne poate face acceptabili in fata lui Dumnezeu.
Cuvantul lui Dumnezeu ne spune in Tit 3:5 ca "El ne-a mantuit nu prin faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin inoirea facuta de Duhul Sfint."
RELIGIA este lucrul omului pentru Dumnezeu.
MANTUIREA este lucrul lui Dumnezeu pentru om.
Isaia 53:6 ne spune ca: "Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor."
RELIGIA spune: Aduc ceva in mana mea.
MANTUIREA spune: Nu pot sa aduc nimic.
Efeseni 2:8:9 spune: "Caci prin har ati fost mantuiti prin credinta. Si aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. "
RELIGIA este a ma increde in lucrul facut de mine.
MANTUIREA este a ma increde in lucrul facut pentru mine de Hristos.
Evrei 10:10 spune ca "prin aceasta voie am fost sfintiti noi, si anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odata pentru totdeauna."
RELIGIA depinde de purtarea mea.
MANTUIREA depinde de credinta mea.
Faptele Apostolilor 16:31 spune: "Crede in Domnul Isus, si vei fi mantuit tu si casa ta."
RELIGIA spune sa ne purtam cat se poate de bine.
MANTUIREA spune ca trebuie sa acceptam darul perfect al lui Dumnezeu.
Romani 6:23 spune ca "darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Hristos, Domnul nostru."
RELIGIA depinde de suficienta caracterului.
MANTUIREA depinde de Jertfa de pe Cruce.
I Corinteni 1:18 spune ca "propovaduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzarii; dar pentru noi, care suntem pe calea mantuirii, este puterea lui Dumnezeu."
RELGIA se straduieste sa aduca o jertfa.
MANTUIREA se increde in Jertfa Adusa.
Ioan 19:30 spune "Cand a luat Isus otetul, a zis: "S-a ispravit! Apoi Si-a plecat capul, si Si-a dat duhul."
RELIGIA se lupta sa te faca desavarsit.
MANTUIREA se reazama pe o rascumparare desavarsita.
I Petru 1:18:19 spune "Stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati dela parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana."
RELIGIA incearca sa ne aduca din intuneric la lumina.
MANTUIREA ne aduce din moarte la viata.
Ioan 5:24 spune ca "cine asculta cuvintele Mele, si crede in Celce M-a trimis, are viata vesnica, si nu vine la judecata, ci a trecut din moarte la viata."
RELIGIA spune ca trebuie sa fim gasiti in casa lui Dumnezeu.
MANTUIREA spune ca trebuie "sa fiu gasit in El, nu avand o neprihanire a mea, pe care mi-o da Legea, ci aceea care se capata prin credinta in Hristos, neprihanirea pe care o da Dumnezeu prin credinta.." Filipeni 3:9
E bine deci sa ne amintim textul "In nimeni altul nu este mantuire; caci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti." Faptele Apostolilor 4:12

Drag cititor, crezi ca esti un om religios sau unul mantuit? Daca esti doar religios, atunci vei pierde Cerurile si vei petrece eternitatea departe de Dumnezeu si de Fiul Sau, intr-un loc de chin. Daca tu esti mantuit, ai fagaduinta (promisiunea) vietii vesnice cu Dumnezeu si Fiul Sau.

10 January 2018

Despre LAUDA si INCHINARE

Ai bucurie de la Hristos sau de la performanta ta?


Inainte de a incepe sa citesti/asculti, vreau sa spun ca articolul e preluat de pe radiounison.ro, dar sunt de acord cu el (altfel nu l-as fi postat si eu). 

Ne inchinam lui Dumnezeu sau ne cantam noua?
„Laudă şi închinare” este un concept mai nou folosit în bisericile evanghelice. Nu îl avem din Scriptură ci a apărut odată cu intrarea în bisericile evanghelice a unui nou mod de a se manifesta prin cântare a credincioşilor. Apariţia instrumentelor electronice (chitară, sintetizator, etc), a aparaturii de sonorizare şi amplificare, a posibilităţilor de înregistrare şi multiplicare, a favorizat larga răspândire a acestui fel de închinare. Dacă suntem foarte atenţi realizăm că fără contribuţia electronicii nu am fi avut azi ceea ce numim „laudă şi închinare”. De fapt s-a produs o „explozie” a „laudei” aduse lui Dumnezeu prin cântare, ceva ce nu s-a mai întâmplat de-a lungul întregii istorii şi, la prima vedere, s-ar părea că este un lucru bun şi de apreciat.
Adepţii acestui mod de închinare spun că trebuie să folosim orice mijloc pentru a aduce glorie lui Dumnezeu şi că în acest scop avem voie să apelăm la tot ce ne stă la îndemână. Totuşi, având în vedere faptul că mii de ani oamenii s-au închinat lui Dumnezeu într-un anumit fel şi că Dumnezeu a primit lauda lor atunci când au fost îndeplinite condiţiile cerute de El şi că nu sesizăm nicăieri în Biblie o nemulţumire a lui Dumnezeu în sensul că, din punct de vedere muzical, al performanţelor artistice, El ar vrea mai mult de la credincioşi, cred că nu este greşit să ne întrebăm dacă Dumnezeu este încântat de ceea ce se întâmplă sau cel puţin aprobă acest nou mod de închinare.
Ca să putem face cât de cât lumină în această privinţă în ceea ce priveşte lauda şi închinarea care i se aduc lui Dumnezeu, este nevoie să ne întoarcem în timp şi să căutăm să înţelegem ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă în cer.
Să începem cu întrebarea: Ce înseamnă lauda şi închinarea, după modelul cerului?
Din tot ceea ce găsim în Scripturi şi din tot ceea ce putem înţelege din contextul ei, chiar dacă nu este afirmat explicit, realizăm şi suntem cu toţii de acord că centrul închinării, "Obiectul închinării" dacă putem spune aşa, era şi este Dumnezeu. Îngerii şi toate făpturile cereşti au adus şi aduc glorie lui Dumnezeu pentru ceea ce este El. Sunt copleşiţi de măreţia Lui, de frumuseţea Lui, de puterea Lui, de strălucirea Lui, de înţelepciunea Lui, de tot ceea ce este El şi cunoştinţa aceasta a Lui aduce făpturile cereşti în situaţia să se prăbuşească înaintea Lui şi să-I cânte cele mai frumoase cântări de laudă care pot exista. Nu Îi cântă ca să-L mulţumească şi să-L facă pe Dumnezeu să se bucure, să fie fericit, ci ca să recunoască uimiţi prin cântare cât este El de minunat! Cântarea şi tot ceea ce înseamnă închinare sunt de fapt o recunoaştere a gloriei şi măreţiei Lui. În prezenţa Lui făpturile cereşti nu pot face altceva decât să-L laude. Făpturile cereşti nu-L laudă pentru un anumit interes pentru-că nu este nici un interes. Nici ca aceste făpturi să fie salvate pentru-că nu au de la ce să fie salvate şi nici pentru a obţine aprecierea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu pentru-că ele au deja bunăvoinţa şi aprecierea Lui şi nu le paşte pericolul despărţirii de El. Deci nu se închină că ar avea un interes ci doar pentru că sunt copleşite de splendoarea lui Dumnezeu. Probabil că în prezenţa lui Dumnezeu nu rezişti să nu te închini, ai exploda să nu te închini. Ceea ce emană din El aduce făpturile cereşti în starea normală de închinare. Deci tot ce fac făpturile cereşti fac pentru gloria lui Dumnezeu, fără de nici un interes. Apocalipsa capitolul 4:
8 „ Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
9 Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor,
10 cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau:
11 „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”
Apocalipsa 4 este un model de închinare şi ne arată ce se întâmplă acum în cer, cum se închină înaintea lui Dumnezeu făpturile cereşti.
Dar să aruncăm o privire spre noi şi spre ceea ce se întâmplă astăzi.
Paris Reidhead, în urmă cu circa 50 de ani a avut o predică memorabilă: „Zece sicli şi o cămaşă”. În această predică el insista supra faptului că umanismul s-a infiltrat atât de adânc în bisericile evanghelice încât am ajuns ca tot ce facem să facem pentru binele şi fericirea omului şi nu pentru gloria lui Dumnezeu. Mesajele şi chemarea la pocăinţă sunt construite pentru fericirea omului. Se spune: „Vino la Hristos ca să-ţi fie bine. Ca să ai sănătate, ca să ai prieteni, ca să ai pace şi fericire, ca să ai linişte, şi chiar ca să ai mântuire”. Aceasta însă este umanism. Adică binele şi fericirea omului. Dumnezeu doreşte ca totul să se facă pentru gloria Lui. Cu alte cuvinte îndemnul pentru om ar fi: „Vino la Hristos pentru-că aşa vrea Dumnezeu şi în felul acesta Numele Lui este glorificat!”. Şi acest îndemn este în concordanţă cu Biblia şi cu atitudinea oamenilor care L-au cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat. Apostolul Pavel spunea lămurit că el nu mai trăieşte ci Hristos trăieşte în el. Că el a murit pentru el şi lume. Că propovăduieşte Evanghelia pentru gloria lui Dumnezeu şi că chiar convertirea păcătoşilor este o lucrare care are ca scop glorificarea lui Dumnezeu, nu fericirea oamenilor. Dar umanismul a pătruns în învăţătura noastră şi ne-am îndepărtat de mult de la adevăratul scop al vieţii noastre: glorificarea lui Dumnezeu.
Dacă ne întoarcem la muzica de „laudă şi închinare” va trebui să recunoaştem (mă adresez oamenilor sinceri care doresc să se analizeze în lumina adevărului lui Dumnezeu) că muzica din aceste zile este mai mult pentru bucuria noastră. Felul în care este gândită, posibilităţile tehnice care o fac deosebit de atractivă, elementele preluate din muzica lumii, etc., ne-au pus în faţă un idol căruia nu putem să rezistăm să nu i ne închinăm. Nu spun că aşa este în totalitate dar cred că în proporţie covârşitoare creştinii se închină muzicii nu lui Dumnezeu. Muzica este obiectul bucuriei lor. Chiar dacă spunem că „toată gloria i se cuvine numai lui Dumnezeu” în realitate toată bucuria ni se cuvine nouă, celor ce ne închinăm. Dovadă este şi faptul că am inventat cântări noi şi mod nou de închinare, care seamănă tot mai mult cu cele din lume, şi că ceea ce a fost valabil şi bun înaintea lui Dumnezeu sute sau mii de ani, nu mai este bun pentru noi. Ne-am abătut atenţia de la Dumnezeu spre închinare. Închinarea este importantă, forma ei, nu Dumnezeu. Dacă veţi căuta să aflaţi veţi putea descoperi că marii scriitori de imnuri din timpul trezirilor care au avut loc în istoria lumii, aduceau glorie lui Dumnezeu exact aşa cum se aduce glorie Lui în cer. Erau transformaţi de cunoaşterea Lui, erau transformaţi prin Duhul Sfânt în făpturi cereşti care se prăbuşeau la picioarele lui Dumnezeu şi din a căror inimi au ţâşnit imnuri care şi azi ating inimile adevăraţilor închinători. Sfinţenia pe care au primit-o prin cunoaşterea lui Hristos, înnoirea făpturilor lor, viaţa nouă şi umblarea în ascultare de Dumnezeu, tânjirea inimilor lor după o viaţă mai profundă cu Dumnezeu i-au transformat în închinători adevăraţi. Nu muzica a făcul lucrul acesta, ci viaţa nouă din Dumnezeu. Muzica a venit ca o consecinţă a vieţilor schimbate. Pur şi simplu nu puteau sta în prezenţa lui Dumnezeu fără se se închine. Şi închinarea nu înseamnă doar muzică, dar acesta este un alt subiect.
Să ne oprim puţin şi să ne întoarcem din nou la începuturi, după ce Dumnezeu a creat făpturile cereşti. Cine s-a închinat lui Dumnezeu? Toate făpturile cereşti care erau în ascultare de Dumnezeu, cele sfinte. Sfinţenia cerului şi prezenţa în cer erau condiţii pentru închinare.
Dar a intervenit ceva la un moment dat. Lucifer s-a răzvrătit şi a reuşit să înşele multe alte făpturi cereşti şi s-a pornit o revoltă în cer. Imediat Dumnezeu a intervenit şi toţi răzvrătiţii au fost alungaţi din locul prezenţei lui Dumnezeu. Ce credeţi că s-a întâmplat atunci? Pe lângă alte consecinţe, cu efecte dintre dele mai dezastruoase pentru acele făpturi, ele nu s-au mai închinat lui Dumnezeu. Nu se mai puteau închina lui Dumnezeu pentru-că au fost izgonite din locul prezenţei Lui. Încă o dovadă a faptului că adevărata închinare i se poate aduce lui Dumnezeu doar în prezenţa Lui. Că nu poate fi o închinare autentică fără sfinţenie, fără o cunoştinţă reală a lui Dumnezeu, fără umblarea în ascultare de El, în supunere faţă de El. Când toate acestea se întâmplă atunci închinarea vine spontan şi nu muzica este bucuria omului ci Hristos, Dumnezeu.
Domnul Isus Hristos a venit pe acest pământ pentru a-l pune pe om într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Ne-a sfinţit prin sângele Lui şi în legătură cu acest aspect toţi suntem de acord, dar a venit şi ca să fim schimbaţi şi transformaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aspect în care nu mai suntem cu toţii de acord, pentru-că viaţa pe care o trăim nu dovedeşte că suntem făpturi noi. Prin urmare Domnul Isus a venit pentru a ne reda demnitatea de închinători. Dar aceasta este doar pentru cei sfinţiţi de sângele Său şi pentru cei ce se lasă schimbaţi şi transformaţi după chipul Lui. Atât timp cât chipul lumii este în noi nu putem fi închinători adevăraţi pentru-că nu suntem în prezenţa lui Dumnezeu şi închinarea numai aici poate avea loc: în prezenţa Lui.
Este clar şi evident că trăim vremurile din urmă. Credinţa celor mai mulţi se răceşte. Bisericile sunt tot mai goale şi credincioşii tot mai fireşti. La fel cu cei ce le conduc. Şi totuşi niciodată nu a fost mai multă „laudă şi închinare”, mai multă cântare la adresa lui Dumnezeu. Constatăm că azi se închină oricine şi este primit oricine să se închine, ba chiar să conducă această închinare, chiar dacă în acele persoane nu sunt cunoscute semnele lucrării lui Dumnezeu. Îi chemăm pe toţi să cânte şi să se bucure pentru-că Domnul este bun. Dar nu îi chemăm la adevărata pocăinţă şi transformare prin Duhul Sfânt, singura care poate da unui om statutul de închinător.
Satan este înşelătorul. El nu se mai închină lui Dumnezeu şi vrea închinarea pentru el. Totuşi puţini i-o aduc din convingere. Aşa că se mulţumeşte să-i facă pe oameni să creadă că se închină cu adevărat. Şi le dă un surogat de închinare. Le atinge simţurile şi emoţiile şi le spune: „Este prezent Dumnezeu”. Dar Dumnezeu nu poate fi prezent decât în anumite condiţii, am vorbit depre aceasta. El nu se schimbă şi nu este impresionat de muzica noastră. Dimpotrivă. Iată ce le spunea celor din vremea prorocului Isaia:
Isaia 1:10 „ Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!
11 „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile-de-tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.
12 Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?
13 Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!
14 Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi.
15 Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi ori cât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge!”
16 „Spălaţi-vă, deci, şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul!”
Poporului Său chemat la sfinţenie Dumnezeu i se adresează cu aceste cuvinte deosebit de aspre. Şi în loc să se bucure de cântecele lor Domnul este scârbit.
Adepţii noului mod de închinare sunt bucuroşi să citeze din Vechiul Testament atunci când nu găsesc acoperire în Noul Testament pentru felul în care se închină, deşi noi suntem credincioşi ai Noului Legământ. Vorbesc despre cântarea nouă şi toate instrumentele la care se face referinţă în psalmi. Despre podoabele pe care să ni le punem când venim înaintea Domnului şi despre strigătele de bucurie. Dar nu am auzit niciodată să citeze din Isaia capitolul 1. Şi anume că închinarea pe care o aducem Domnului în lipsa sfinţeniei este o batjocură la adresa Numelui Său şi îi produce Domnului scârbă.
O caracteristică a modului nou de închinare a vremurilor în care trăim este tocmai aceasta: Se poate închina oricine şi oricum. Adevărata închinare se măsoară după decibeli şi gălăgie, după dezmăţ şi nu după sfinţenie.
Ne amăgim cu citatul din Matei 18:20 „ Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Dar nu ne-am gândit niciodată că într-o adunare de mii de oameni s-ar putea ca să nu fie doi sau trei cu adevărat adunaţi în Numele Lui. Că a chema Numele Lui de pe buze nesfinte şi din inimi murdare nu are nici o valoare. Sau chiar dacă sunt doi sau trei nu ne-am întrebat ce face Dumnezeu dacă restul sunt uniţi într-un duh firesc sau drăcesc de închinare? Mai vine El şi atunci? Sau le cere celor doi sau trei să se despartă de un loc unde se aduce pe altar foc străin? Prea puţin ne aducem aminte de cuvintele apostolului Pavel din 1 Corinteni capitolul 5:
9 „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii.
10 Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia sau cu cei lacomi de bani sau cu cei hrăpareţi sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume.
11 Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate” totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau hrăpareţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi.
12 În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru?
13 cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela.”
Apostolul Pavel spune lămurit că nu putem sta în părtăşie cu oricine şi că în anumite circumstanţe trebuie să fie o despărţire. Dar noi am bătut atît de multă monedă pe principiul dragostei şi diavolul a reuşit să se folosească şi de acest lucru bun ca să ne înşele, încât am înţeles dragostea ca pe o acceptare a tuturor, indiferent cum sunt şi cum trăiesc. Ceea ce este greşit şi deosebit de dăunător.
Sunt apoi unele adunări în care acest mod nou de închinare nu este acceptat. Credincioşii din aceste adunări au hotărât că ei se vor închina în felul în care s-au închinat bunicii şi părinţii lor. Că vor cânta cântările din „Harfă”. Mă aflam odată la o adunare unde erau credincioşi din mai multe confesiuni şi un credincios de orientare carismatică, după ce am vorbit cu el despre laudă şi închinare, mă întreabă contrariat: „Dar voi cântaţi cântările din Harfă?”. Pentru el acest lucru era de neimaginat în vremurile noastre.
Îmi plac cântările vechi, tot mai mult cu fiecare zi care trece, dar nu aceasta este problema sau nu aici se află răspunsul.
Aşa cum spuneam sunt unii conservatori care vor să meargă doar pe direcţia aceasta, mai veche ca formă a închinării, şi chiar se consideră superiori celorlalţi şi mai sfinţi, pentru-că nu acceptă modul nou de închinare. Dar şi pentru ei ca închinători regulile sunt aceleaşi pe care le-am enumerat. O faţă posomorâtă şi o îmbrăcăminte cernită, un stil de a cânta care te trimite cu gândul mai degrabă la o liturghie decât la prezenţa lui Dumnezeu nu înseamnă că vor fi benefice pentru cei ce au hotărât să se închine în felul acesta. Dumnezeu nu coboară în adunare doar pentru-că se cântă fără instrumente sau numai cu anumite instrumente, sau pentru orice alt motiv exterior. Dumnezeu coboară doar dacă găseşte inimi de închinători autentici.
Dacă în anumite adunări prezenţa lui Dumnezeu este înlocuită cu mult zgomot şi unii care nu au discernământ chiar cred că zgomotul şi dezmăţul indică prezenţa lui Dumnezeu, în alte adunări liniştea totală şi lipsa oricărei emoţii, linişte care merge până la somnolenţă şi apatie, îi face şi pe acei credincioşi să creadă că Dumnezeu este cu ei. Şi unii şi alţii se înşeală.
Am cunoscut ambele faţete de-a lungul umblării mele pe calea credinţei. Am văzut cum cântări vechi aduc lacrimi de bucurie şi de pocăinţă atunci când sunt cântate de inimi noi. Şi de asemenea am văzut că atunci când inimile se împietresc şi devin tot mai rezistente la cercetarea Duhului Sfânt, cântările vechi nu mai ajută la nimic şi atunci apelăm la cântări noi, care să ne provoace emoţii şi în felul acesta să ajungem să credem că ne închinăm.
De fapt cred că tocmai de aceea este explozia aceasta de muzică nouă în vremurile noastre. Pentru-că am renunţat la calea sfinţeniei, nu mai suntem în prezenţa lui Dumnezeu, nu Îl mai cunoaştem pe El şi nu mai primim de la El harul închinării în duh şi în adevăr. Şi soluţia pe care o găsim este să ne coasem haine din frunze de pom ca să ne acoperim goliciunea: muzică de laudă şi închinare. Cu cât mai mult păcat cu atât mai multă închinare falsă. Diavolul îşi oferă nemijlocit suportul pentru-că ştie că în felul acesta îi va înşela pe oameni şi-i va trimite în iad. Îmi spunea zilele acestea un om al lui Dumnezeu următoarele: „Oamenii nu merg în iad doar datorită necredinţei ci şi datorită credinţelor false. Tot mai prezente astăzi în aşa numită lume creştină”.
Este clar şi evident că azi Dumnezeu nu este centrul închinării ci este doar un pretext pentru ca noi să ne simţim bine. Tineri şi nu numai, aleargă ca bezmetici pe la tot felul de întâlniri ca să se simtă bine, să asculte o muzică „tare”, dar viaţa lor firească dovedeşte de fapt cărui domn aparţin şi cui se închină cu adevărat. Trebuie să ajungem în prezenţa lui Dumnezeu dar în prezenţa Lui nu se poate ajunge oricum, cântând o cântare, rostind o frază sau o rugăciune tip, nici măcar invocând Numele lui Isus, pentru-că El cunoaşte inima omului care este nespus de rea şi înşelătoare şi nu răspunde oricărui apel. Isus nu este o servitoare care vine la mofturile stăpânului său şi pleacă când stăpânul are ceva mai bun de făcut. El este Stăpânul! Şi totuşi mulţi dintre credincioşi se comportă cu El ca şi cu o servitoare: îl cheamă când au nevoie dar apoi Îl neglijează complet. Toată săptămâna pot fără El, se bucură de lucrurile lumeşti şi duminica, subit, nu mai pot de bucurie sfântă şi Îl cheamă să fie prezent la închinare. Îi cântă pentru-ca El să coboare în adunare nu Îi cântă pentru-că El este în adunare. Cântările şi rugăciunile devin mijloace de constrângere a lui Dumnezeu de a coborâ în mijlocul poporului Său. La fel ca incantaţiile proorocilor lui Baal care au cântat şi s-au rugat până au aiurit dar fără de folos. Dumnezeul nostru nu este surd şi nu aşteaptă să Îi cântăm zece cântări ca să coboare între noi. El nu se lasă rugat de adevăraţii închinători pentru-că El este în aceşti închinători care Îl poartă tot timpul cu ei. Este un nonsens să spui: „Coboară Doamne Isuse!” dacă Isus este deja în inima ta. Sau dacă nu este pentru-că nu ai vrut să umbli cu El nu are rost să Îi cânţi şi să Îl chemi la bucurie ci trebuie să te pocăieşti de necredinţa ta şi aceasta nu o poţi face bătând din palme şi dansând ci pe genunchi şi cu lacrimi.
Nimeni nu se poate închina lui Dumnezeu dacă nu-L caută din toată inima, dacă nu-L cunoaşte cu adevărat şi dacă nu stă tot timpul în prezenţa Lui. Doar o conştientizare a ceea ce înseamnă El, locuirea în prezenţa Lui, ne va transforma în închinători adevăraţi. Noi nu trebuie să căutăm închinarea, aşa cum se întâmplă azi, ci trebuie să-L căutăm pe El. Aceasta face toată diferenţa. Laudă şi închinare nu înseamnă muzică ci a fi în prezenţa lui Dumnezeu.
Din felul în care Domnul Isus şi-a învăţat ucenicii să se roage, dacă suntem atenţi, putem înţelege cum doreşte El să fie închinarea pe care i-o aducem. Luca 11:2 „El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.”
Închinare „precum în cer”. Dar nu te poţi închina „precum în cer” decât dacă eşti în locurile cereşti, cu Hristos. Nicidecum dacă te afli în locurile de jos ale păcatului şi firii pământeşti.
Efeseni 2:6 „El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus.”Dumnezeu nu doar ne-a înviat aşa cum ne place nouă să spunem ci apoi ne-a pus să şedem în locurile cereşti, cu Hristos, adică să locuim acolo tot timpul. Aceştia sunt adevăraţii închinători.
Foarte mulţi credincioşi sunt ca şi Satan din cartea Iov. Satan se mai înfăţişează din când în când înaintea lui Dumnezeu şi mai discută cu Dumnezeu. Dar locul lui nu este în cer şi nu se mai bucură de cer, nu se mai închină, ci are cu totul alte treburi prin cer, treburi care nu au nimic de-a face cu sfinţenia. Ocupaţia lui principală este acum pământul pe care a fost alungat. Dar despre aceasta nu se prea vorbeşte astăzi prin adunări. Suntem foarte ocupaţi cu „lauda şi închinarea”. Şi ne folosim de cuvintele Domnului Isus din Ioan 4:23 „ Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” Foarte mult se vorbeşte azi despre închinarea prin Duhul Sfânt şi adepţii felului modern de închinare confundă emoţiile sufleteşti cu bucuria prin Duhul, dar despre adevăr şi rămânerea în el, prin ascultarea de Dumnezeu şi sfinţenie nu se mai aminteşte aproape deloc. Ori fără adevăr, fără sfinţenie, fără smerenie, fără ascultare de Dumnezeu, nu este Dumnezeu şi prin urmare nu ai la ce să te închini. Numai dacă nu îţi construieşti un idol şi apoi te scoli să cânţi şi să joci în jurul lui.